Viaţa complicată şi dezordonată de la oraş ne determină prin repetabilitatea ei să uităm că lumea este diversă şi că ar putea ascunde la sânul ei frumuseţi pe care nu le bănuim.

Orăşeanul agresat de stresul urban, scârbit de aglomeraţie şi de beton, fuge bezmetic către o vale cu un firicel de apă şi un pâlc de pădure, „în natură”, ţintă falsă trădată fără nicio abatere de la fumul unui grătar. Ca să descoperi că lumea este şi altfel, ar trebui să mergi undeva la ţară, fără gândul de a ne ghiftui cu mici şi bere până la refuz. Să rămânem câteva zile printre oameni, să îi vedem cum trăiesc. Cum se bucură de emoţii fireşti omeneşti, pe care ai dori să le încerci si tu personal. În astfel de locuri şi printre astfel de oameni ai ocazia să simţi în cerul gurii gustul adevărat al vieţii.

Urcând spre satul de pe plai

Satul Brebu este aşezat pe plaiul unui deal generos care taie în două ţinutul: nordul dominat de munţi neguroşi şi sudul străbătut de ape vijelioase. Îndrăgite de români, Plaiurile Subcarpaţilor, sunt locurile cu lumină, de unde se văd ca în palmă satele din jur. Loc de odihnă şi de meditaţie rurală, zona de plai era ocolită pe timpul iernii, atunci când era înţesată de haitele de lupi. Tot acolo sus, în lumina poienilor, apăreau ca nişte năluci cetele de haiduci, înghiţite cu repeziciune de adâncul pădurilor. Drumul întortocheat şi abrupt urcă pe marginea unui râu fără prea multă apă, către care coboară la adăpat cireada de vaci aflată pe islaz. Peisajul are o frumuseţe tulburătoare, de nebănuit. Pe la jumătatea drumului simţi că ai drept tovarăş de drum singurătatea, o companie agreabilă, pe care o accepţi cu îngăduinţă. Nu ne aflăm propriu-zis pe un drum de ţară, pentru că asfaltul nu poartă urme de căruţă sau amprenta unor dejecţii animale. În jurul nostru se află doar natura mândră, tăcută şi verde. Singurătatea ne ţine de mână în timp