MONOLOGURI CU SCRIITORI
Ce s-ar intampla daca maine ar disparea toti poetii din lume? Daca s-ar evapora ca boabele de roua, sub razele necrutatoare ale soarelui? Cum ar fi lumea fara poeti? Nu-i asa ca sunteti tentati sa raspundeti: la fel, cum sa fie, nu s-ar schimba nimic! Si-apoi, de asta ne arde noua acum? E criza, saracia ne amusineaza precum cainii flamanzi pe maidane, mafia politico-financiara e tot mai puternica, ungurii vor sa ne ia Ardealul, cine sa se mai gandeasca la poezie?
Adevarat: poezia nu ne da de mancare, dar face lumea mai blanda, mai suportabila. Altfel n-am tanji cu totii dupa ea, dupa emotia nepusa in cuvinte si dupa visul care ne rapeste uratului. Cat mai ramane umanitate in noi, vom continua sa fim vrajiti de mirosul florilor de tei in noptile inceputului de vara, de vecinatatea noastra cu norii diafani pe un varf de munte, de atingerea intamplatoare a mainii unei femei frumoase, de suspinul incandescent al unei melodii, de buchetul imbatator al unui vin nobil si de atatea alte forme ale poeziei.
Poetul clujean Ion Muresan spunea, intr-un interviu recent, ca "Poezia e cea mai concludenta, cea mai tare dovada a existentei lui Dumnezeu". Si cred ca am inteles ce-a vrut sa spuna: poezia e scanteia divina din noi. Prin urmare, e firesc sa traim cu dorul de poezie, cum cel dupa Dumnezeu.
Si daca aceasta e realitatea, cum se explica indiferenta generala, iar pe alocuri, chiar dispretul fata de poezia scrisa? Pentru ca de indiferenta si dispret vorbim cand manifestarile poetice aduna numai cativa "initiati", iar tirajele volumelor de poezie sunt minuscule (in majoritate 100 de exemplare!).
Ce se schimba in noi, cand ne mutam privirea dinspre poezia respirata in episoade rare, inspre poezia intrupata in cuvinte? De ce uitam binele pe care ni l-a facut poezia de-a lungul veacurilor? Caci poezia ne-a mangaiat in ceasuril
