În numele poporului se decid cele mai mari prostii şi se iau cele mai aberante măsuri. Culmea, în absenţa şi împotriva lui!
Bătălia din jurul noii Constituţii, precum cele din jurul judeţelor, imunităţii, breslelor şi istoriei, nu are înscris nicăieri punctul principal: cetăţeanul. Cel în numele căruia se poartă tratativele, se ridică partidele la luptă şi se sfâşie televiziunile nu e de faţă. El e piesa mică. Victima colaterală. Sau cantitatea neglijabilă. Istoria celor trei Constituţii este tragică şi reflectă, poate mai bine şi mai clar ca nicăieri altundeva, dispreţul cu care sunt trataţi cetăţenii. Cei care le-au redactat şi-au urcat sacii-n căruţă, sperând ca lumea să nu se mai schimbe vreodată. Iar încercarea preşedintelui face parte din aceeaşi jalnică poveste.
Textul primei Constituţii conţine un paragraf ce are nemernicia să creadă că poate bloca viitorul. Cică forma de guvernământ nu este revizuibilă. România rămâne republică pe vecie. Sper că oricine îşi dă seama de ciudăţenia acestei prevederi. Câtă vreme poporul e cel care hotărăşte în chestiunile fundamentale ale unei ţări, orice prevedere contrară devine caducă. În fapt, Constituţia lui Iliescu şi a lui Iorgovan (să nu-l uităm pe tartorul de serviciu) înscria în lege frica politrucilor, activiştilor şi a profitorilor de regalitate. E drept, opţiunile monarhiste ale românilor erau foarte palide, nu treceau pragul de 10%. Totul părea, deci, bătut în cuie. Dar a invalida constituţional o iniţiativă populară care să nu poată fi adoptată de popor mi se pare nu numai perfid, ci absurd şi imbecil. Ceea ce adoptă un popor poate şi revoca, cu acelaşi drept.
Nu sunt monarhist. Dar nici nu accept acea specie grobiană de activist fanatic, cu spume şi cu agendă politică. Nu înghit politrucul care începe, gâlgâind de plăcere, să caute pe net şi în cărţile de istorie argumente pentru prostiile
