Ardeiasii de pe balcon
Zice ca-i sigura ca nu are cancer. Fiindca nu are cum. Se simte prea... bine. Bine, da, asta e cuvantul! Fericita, in fiecare dimineata cand se trezeste si vede soarele prin fereastra de la etajul trei, cand mananca putin si citeste ceremonios, dintr-un ziar, si-si uda cele saizeci si opt de plante ale sale, din micul apartament de pe strada Ion Iliceanu, undeva spre marginea de rasarit a Bucurestiului. Ea simte ca nu poate avea asa ceva. Cancer! Chiar daca, atunci cand isi trece degetele prin par, ii raman in palma mult prea multe fire, dupa cele sapte "sedinte" din acelea medicale, care, intr-adevar, o cam obosesc, si se-nvarte intreaga lume cu ea si abia poate merge, i se taie genunchii, pana la statia de autobuz de la Fundeni. "Adenom... si nu mai stiu cum", scrie pe foaia ei de iesire din spital. Dar nicaieri nu e trecut cuvantul acela. S-a uitat atenta: nicaieri. Poate ca medicii au gresit, poate au vrut sa o sperie, nici n-o mai intereseaza. Dar sigur, nu poate s-o ucida pe ea acel "adenom calcinom", doar doua umflaturi acolo, in partea stanga, deasupra inimii, si nici macar asa mari, ci "una cat un deget mare de barbat, iar cealalta numai cat un pumn de copil, unul langa altul".
A trait oarecum bine, sanatoasa, mai mereu. A avut in viata doi barbati, care au murit in aceeasi zi de iarna, cand cadeau fulgi mari, pe 15 februarie 1995, aproape la aceeasi ora a amiezii. Pe primul l-a iubit mult si el a parasit-o. Cu cel de-al doilea, mecanic de avioane de performanta, a trait 19 ani si au avut doi baieti, care acum sunt barbati, amandoi pe la 30 de ani. In ziua aceea n-apucase sa se puna zapada.
"Comorile" ei: cei doi baieti Si fulgii "sfaraiau asa", pe asfaltul fierbinte din fata cimitirului Metalurgiei, atunci cand ea iesea cu baietii ei, care-o tineau amandoi de brat, indoliata. Si atunci a vazut un alt sicri