Înfrângerea fascismului duce la confruntarea dintre cele două mesianisme: cel comunist şi cel democratic.
Se obişnuieşte uneori să se organizeze printre personalităţile ştiute de români de la televizor câte o anchetă cu întrebarea: Care e ultima carte citită? Dacă s-ar meşteri o asemenea anchetă şi dacă vreo fătucă mi-ar ieşi în cale cu o astfel de întrebare, răspunsul meu ar putea descumpăni niţel pe oamenii noştri de cultură: ultima carte citită e o lucrare de licenţă, cum i se zice azi lucrării de stat. Se numeşte „Ideea mesianică în politica externă a Uniunii Sovietice (1946-1953)" şi va fi susţinută, ca lucrare de absolvire a Facultăţii de Istorie din Bucureşti, de studenta de 22 de ani Ioana Elena Secu.
Chiar şi cei care, asemenea mie, au făcut facultatea pe vremuri, când examenul de absolvire era o încercare crucială, ştiu că o lucrare de stat sau, mă rog, de licenţă nu poate interesa pe altcineva decât pe profesorul îndrumător, care verifică astfel dacă studentul n-a trecut prin facultate ca gâsca prin apă. De aceea, o lucrare de stat nu poate fi citită ca o carte. Şi cu toate acestea, eu am citit lucrarea de licenţă a studentei Ioana Elena Secu ca pe o carte. Şi nu numai pentru că lucrarea e scrisă surprinzător de bine, lucru rar şi în cazul istoricilor noştri cu cărţi deja publicate, dar şi pentru că - dacă nu mai ales - ea avansează o ipoteză seducătoare. După 1989, şi în domeniul istoriografiei şi-a spus cuvântul ceea ce eu am numit, vizând gazetăria, cenzura consensului. În abordarea relaţiei dintre comunism şi capitalism în anii postbelici, în iscodirea Războiului Rece, clişeului propagandei comuniste - aruncarea responsabilităţii exclusive pe seama imperialismului SUA - i-a luat locul un clişeu al propagandei democratice - aruncarea responsabilităţii exclusive pe seama imperialismului URSS. Ioana Elena Secu înfruntă acest clişeu de cen
