A trecut un deceniu de când Valea Loarei – Valea Regilor – a intrat în patrimoniul inestimabil al omenirii, cu tot, cu castelele şi istoriile ei. Memoria celui mai lung fluviu al Franţei concurează doar cu memoria oamenilor care au trăit, s-au iubit, au construit, s-au luptat şi din nou au iubit, pe ţărmurile lui. De la uluitoarele grădini de la Villandry (foto 1) până la scara dublă davinciană de la Chambord, de la statuile umbrite din Lude (foto 3) la umbrele muschetarilor de celuloid din Chaumont, de la istoriile de vânătoare de la Cheverny la cele de iubire, intrigă, gelozie şi moarte de la Chenonceau (foto 2) – Valea Loarei e un diamant cu o mie de feţe.
Istoria castelelor de pe Valea Loarei este foarte lungă, dar cele mai cunoscute dintre monumentele ei sunt legate de prezenţa pe ţărmurile fluviului a Casei de Valois, dinastie care începe în 1328, cu Filip al VI-lea, şi se încheie în 1589, o dată cu moartea lui Henric al III-lea, fiul Catherinei de Medicis.
Pentru o vreme, la începutul secolului al XIV-lea, când Parisul era răvăşit de războiul civil, delfini şi regi, eroi şi strategi s-au refugiat în castelele de pe ţărmurile generosului fluviu. Într-o Franţă tăiată în două, cu Reims – unde se găseşte catedrala consacrată a încoronărilor – rămas de partea cealaltă, un rege precum Carol al VII-lea (refugiat la castelul mamei sale, Yolanda de Aragon, în Melun-sur-Yevre) ar fi rămas în veci neîncoronat dacă nu l-ar fi aflat aici Jeanne la Pucelle, Jeanne D'Arc, neînfricata, care să-l ridice şi să-l poarte alături de ea în epopeea-i victorioasă.
În scurtul său destin, eroina, care a fost ridicată la rangul de cavaler în Melun-sur-Yevre, a locuit pentru scurtă vreme şi la Castelul Sully-sur-Loire (iarna 1429-1430), de aici pornind în ultimul ei asalt, înainte de a fi capturată. Rămânând în aceeaşi epocă a lui Carol al VII-lea, să mai notăm că
