După încheierea lucrărilor Consiliului european de la Bruxelles, din 23-24 iunie, senzaţia că Europei îi lipseşte o busolă în funcţie de care să acţioneze în plină furtună se accentuează. Incapacitatea cronică a liderilor europeni de a reacţiona raţional şi just la criza economică şi la consecinţele sale (situaţia critică a Greciei, incertitudinile privind euro etc.) trimite la blocajul european dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

Angela Merkel, devenită per accidens, liderul informal al Uniunii, se afundă într-o viziune luterană asupra economiei care nu face decât să adâncească criza. Iar din cuplul franco-german care dădea pe vremea lui de Gaulle şi Adenauer, ori a lui Mitterand şi Kohl, substanţă politică Europei, nu a mai rămas decât o umbră. Dar, cum istoria Uniunii europene este un lung şir de crize depăşite, mulţi mai speră că şi de data aceasta va rezulta o soluţie care va integra şi mai bine economia şi societatea europeană. Ca într-un hegelianism vulgarizat, viziunea despre mersul Europei pare să fie privită ca o materializare a celebrei tirade teză - antiteză - sinteză. Dar dacă nu funcţionează automat?

La sfârşitul secolului trecut, eşecul pieţei unice, care nu reuşea să susţină o creştere economică importantă, a fost justificarea pentru trecerea de la reflecţia despre integrarea monetară europeană la decizia privind apariţia euro. A fost un pas nesigur câtă vreme moneda europeană mai avea nevoie şi de un sistem politic adecvat pe care europenii nu l-au realizat. Criza a surprins Europa fără o structură politică capabilă să reacţioneze prompt. Poate de aceea Banca Centrală Europeană şi şeful său, Jean-Claude Trichet, au jucat un rol esenţial în elaborarea unei reacţii europene la criză. Nu este însă rolul BCE să facă aşa ceva. Iar acum, în actuala criză, egoismele naţionale pun în primejdie existenţa fragilului sistem european. Însă,