"Unde ne duce morala fără autoritatea divină"; iată întrebarea unui profesor de teologie de la un mare institut american, întrebare la care profesorul a primit răspuns printr-o călătorie în timp. Acesta a fost subiectul unui film pe care l-am văzut sâmbătă seară la un post tv.
Profesorul cu pricina urma să publice o carte, care susţinea moralitatea, fără obligaţia de a o raporta la autoritatea divină. Simplu spus, el susţinea că-i suficient să fii un om bun, să nu-i faci rău nimănui, că moralitatea singură te poate salva şi că, în fapt, nu era nevoie de un mântuitor şi nici să spui continuu: "Iisus a spus să nu furi", "Iisus spune să nu ucizi", "Iisus este Mântuitorul", cum nu-i neapărat nevoie să mergi la biserică dacă moralitatea proprie îţi garantează că vei ajunge în Rai prin ea.
Un coleg al său, al cărui tată savant construise o maşină a timpului, singurul care s-a opus vehement teoriei moralei fără Dumnezeu, l-a trimis în viitor pe profesorul care trăia prin anii 1900. L-a trimis în anul 2000, în miezul civilizaţiei în care morala de tipul "sunt un om bun, n-am nevoie să merg la biserică, mă deranjează să mă raportez continuu la Iisus" era în plin avânt.
Profesorul trăieşte un şoc fantastic în această lume modernă, în care copiii se uită liniştiţi la televizor şi văd cum adulţii se giugiulesc pe ecran. O fetiţă fură hamburgerul de pe banca pe care se aşezase şi nu pentru că îi era foame, cât pentru că ea alesese să se distreze furând. Un bărbat, care muncea cinstit şi asculta toată ziua meciurile la căşti, îi spunea "eu sunt un om bun, n-am nevoie să merg la biserică. Nu fac rău nimănui, nu am păcate. Eu merg la biserică la Paşte şi la Crăciun".
A vorbi despre Dumnezeu în şcoli era pricină de nenorocire pentru cine ar fi permis asta.
Profesorul a fost uluit văzând că 50% din cupluri divorţau în anul 2000, că bărbaţii agăţau femei
