Săptămâna trecută am tot auzit și citit știri despre oameni loviți de trăsnete. În Alba a murit o femeie, după ce ea, împreună cu prietena ei fuseseră trăsnite, știu că acesta este termenul popular și că ar fi corect mai degrabă să scriu că au fost lovite de o descărcare electrică dar prefer primul termen pentru că e mai scurt. Apoi, în Bihor, doi turiști polonezi au murit pe loc după ce au fost trăsniți, iar 30 de copii, aflați într-un autocar care se deplasa pe o șosea din Cluj au fost la un pas de o tragedie după ce autocarul în care se deplasau a fost de asemenea lovit de trăsnet.

Desigur, nu e nimic nou, trăsnetele lovesc oamenii frecvent, peste tot în lume, de mii de ani. Cât am fost la munte, unul dintre salvamontiști ne-a povestit cum a descoperit întâmplător, într-un luminiș din munți câteva zeci de cruci și cât de mirat a fost neștiind ce e cu ele acolo. A citit apoi data înscripiționată pe acestea – erau toate din aceeași zi din august 1973. Se pare că un grup de copii, aflați într-o excursie – drumeție, pe munte, cu tot cu profesoara lor, fuseseră uciși de trăsnet. Explicația salvamontistului era că pe o rază de 20 de metri, un trăsnet puternic omoară tot. Tot el ne-a mai spus că dacă n-ai vreo altă modalitate de apărare (adică nu te poți adăposti undeva la timp din calea lui) cel mai la îndemână mod de apărare este să te întinzi pe burtă, direct pe pământ, asta după ce ți-ai aruncat telefon, aparat foto, rucsac cu cadru metalic, adică orice ar putea să atragă trăsnetul. Vă spun toate astea pentru că, pentru mine, sfatul de mai sus al salvamontistului a venit ca o noutate, probabil că dacă aș fi fost surprinsă de vreo furtună pe undeva, aș fi crezut că n-are cum să mi se întâmple nimic atâta timp cât nu stau pe sub vreun copac și cum îmi plac furtunile (și mă atrag mai ales fulgerele) aș fi stat gură cască și poate aș fi încercat să mai și fotog