În anii '90, Theodor Cristian Popescu era privit ca o mare speranţă a teatrului românesc. Exact când succesul începuse să se lipească de el ca marca de scrisoare, tânărul regizor a emigrat în Canada.

Dincolo de Ocean, Theodor Cristian Popescu a continuat să lucreze ca regizor, dar şi ca profesor de teatru. De câţiva ani, a revenit în ţară punând în scenă spectacol după spectacol şi pregătind la Facultatea de Teatru din Târgu Mureş regizorii masteranzi. În stagiunea ce se apropie de sfârşit, Cristi a montat nu mai puţin de trei spectacole care au fost primite cu cronici elogioase. Cel mai proaspăt spectacol al său, „Un cuplu de români amărâţi vorbitori de polonă", montat la secţia maghiară a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, a primit cele mai multe premii şi nominalizări la Festivalul Internaţional de Teatru „Atelier" de la Baia Mare, inclusiv premiul pentru cel mai bun regizor. Despre cariera sa, dar şi despre peisajul teatrului românesc am vorbit şi noi cu Theodor Cristian Popescu.

Cristi, ai scos trei premiere într-un an, una mai bună ca cealaltă. Ce-i cu tine?

Theodor Cristian Popescu: Ha,ha. Ei, m-am trezit şi eu să mai fac teatru. Glumesc. Dar să ştii că dacă lucrurile merg bine voi scoate şi un al patrulea spectacol, în curând. E destul de nou acest ritm pentru mine. Îmi plăcea să mă răsfăţ cu doar două spectacole pe an, unul toamna, unul primăvara. Rar scoteam trei.

Cum de ai renunţat la „răsfăţ" şi ai ajuns la concluzia că e bine să lucrezi mai mult?

T.C.P: Am vorbit la un moment dat cu Thomas Ostermeier pe care l-am întrebat de ce montează atât de mult, el punând în scenă cam cinci spectacole pe stagiune. Şi el a zis că asta este o formă de libertate. „Dacă nu lucrez imediat ce termin un spectacol, am timp să îl rumeg pe cel ce tocmai l-am încheiat. Şi cum sunt întotdeauna nemulţumit de ce mi-a ieşit, încep să mă deprim