"Mă tem de o haitizare a ţării mele" (Ion D. Sârbu - iarna 1985)

Până când oare vom continua să trăim şi să respirăm "indiferenţi ca nişte hidrocarburi fără inimă şi familie" în faţa inversării de valori prin care se descalifică societatea românească? În uriaşa şi înfometata mahala-oraş, asistăm neputincioşi cum "copiii îşi pierd copilăria, fecioarele nu mai au de mult nimbul acela de puritate şi taină ca pe vremea când citeam Teodoreanu. Familia nu mai mănâncă la masă împreună, ea se hrăneşte (se nutreşte) cum poate, când poate: toate gesturile rituale - crucea, sărutul, bună ziua - s-au golit de sens şi afect, nu mai au acoperire nici măcar duminica în curtea Mitropoliei".

În mahalaua prezentului, "foamea de cunoaştere (de cultură) a rămas ca instinct şi voinţă, dar energia necesară spre a o satisface a dispărut. Adevărata credinţă mi se pare a fi a celor analfabeţi şi «slabi cu duhul». Fiindcă e simplă şi totală. Fără probleme".

Toate instituţiile noastre „sunt «cutremurate şi sub inundaţie», totul e în «reorganizare continuă», limba abia mai respiră, iar Cuvântul a ajuns «fată la toate». Nu mai e vorba de a salva un cincinal, sunt în pericol de moarte pământul, poporul, limba. Sufletul". Un suflet care "în loc să se roage, se pizduie" de-a lungul şi de-a latul ţării.

Am trecut cu toţii printr-o bizară metamorfoză în acest ultim "secol valah" care tocmai s-a încheiat: am înlocuit frica lui Dumnezeu cu "frica de miliţian, de organe", de funcţionar, de contabil, de casieră, de femeia de serviciu, de portar etc., în timp ce majoritatea ne-am obişnuit să vegetăm într-o "singurătate socială, care e de condamnat, fiind una din cauzele alienării şi atomizării societăţii noastre". De aceea străzile oraşelor noastre sunt pustii în fiecare seară, toţi se retrag în dizgraţioasele "Betonviluri", unde trăiesc "melcoid" consumînd surogate culturale serv