Camere de luat vederi, aparate de fotografiat, oameni în pantaloni scurţi, tricouri colorate, atmosferă de vacanţă. Aşteptăm trenul, să intre în gară, la Anina. Aţi auzit cu siguranţă de fostul oraş minier din judeţul Caraş-Severin. Noi am ajuns aici de curând, într-o miercuri. Destul de liniştită, ca să nu spunem chiar pustie, această localitate. Era aproape de ora 17.00, când ne-am zis să trecem şi prin gară, s-o vizităm. Ei bine, aici era forfota.

Peronul - plin de turişti. Mai era puţin şi la 17.15 trebuia să plece cursa spre Oraviţa. Ne ducem repede la ghişeu, să luăm şi noi câte un bilet. Dăm patru lei şi ne amestecăm în mulţimea de graiuri: de francezi, germani, cehi, englezi - fiecare cu rucsacul lui în spinare şi cu biletul în mână. Intrăm în vorbă cu ei. Ce mai faceţi? „A, păi ne-am grăbit să venim la voi", răspunde un tânăr în engleză. Nu prea înţelegem ce e cu graba asta. Cel care ne-a răspuns e din Germania.

Cum engleza nu mai ţine cont de naţionalităţi, ne-au înţeles dialogul şi ceilalţi din jurul nostru. Un ceh ne explică repede: „Dacă voi, românii, vreţi să închideţi linia asta, ne-am grăbit să călătorim cu acest tren cât mai putem", la care restul pasagerilor dau din cap, aprobator. Şi ei au auzit acelaşi lucru, că liniei Oraviţa-Anina, prima cale ferată montană din spaţiul românesc, i s-ar putea pune cruce. Cu toate că este monument istoric, recunoscut pe plan european, drumul de fier intrase pe lista neagră a guvernanţilor de la Bucureşti încă de anul trecut. Nici acum nu se ştie care va fi soarta acestei linii ferate.

„O idee nebunească"

În fine, se face 17.15 şi locomotivă diesel, cu două vagoane după ea, apare greoi, şontâc-şontâc, pe garnitura care pare destul de şubredă, şerpuind printre pietre şi iarbă. Sunt două vagoane simple. Nu vă aşteptaţi la vagoane de epocă, ci doar vechi, dar curate. Înăuntru, bănci din lemn,