Cred că am rămas ultimul care încă nu s-a pronunţat despre “regele trădător”. Nu doar de pe Voxpublica, ci şi din ţară, dacă nu cumva din Cosmos. Să remediem cît mai rapid această regretabilă eroare.

Pe măsura îndepărtării de eveniment, imaginea asupra faptelor a devenit tot mai clară: avem un prim val de isterie, declaraţiile aberante ale lui Băsescu despre Rege, apoi un al doilea val de isterie, declaraţiile opoziţiei, care mai de care mai sforăitoare, pompoase şi indignate, peste care Ponta, în disperare de cauză, pune o cireaşă cît un pepene, cu preşedintele care îşi caută sticla pe sub masă.

Pînă aici lucrurile erau oarecum în grafic, ştim deja de ceva timp că nu avem opoziţie reală la actuala putere, că opoziţia de fapt doar copiază puterea în speranţa de a o înlocui. E foarte trist, dar nu e o mare surpriză. Din păcate, acest fals conflict din politică, ce are toate dezavantajele conflictului real şi nici unul din avantajele acestuia (competiţie, schimbare etc.), s-a prelungit imediat în societatea civilă (intelectuali, jurnalişti etc.). Pe de o parte, cei care s-au trezit să vitupereze furios împotriva preşedintelui şi care, tot escaladînd registrele retoricii, au ajuns desigur la Caragiale şi şi-au renegat preşedintele, au jurat credinţă regelui şi i-au cerut scuze etc.

Pe de altă parte susţinătorii preşedintelui, fie intelectualii-alifie, care ştiu că puterea trebuie tratată ca pielea bebeluşului (formulînd, astfel, delicate rezerve faţă de “stilistica exprimării”), fie intelectualii-pastă corectoare, care au făcut crize de nervi împotriva declaraţiilor anti-Băsescu, încercînd să le şteargă printr-o isterie de două ori mai mare. Iar faptul că aceştia uitau de unde a pornit totul şi tratau aberaţiile opoziţiei ca pe un eveniment în sine, ca pe T0, e o problemă nu pentru o iluzorie “stabilire a vinei”, ci pentru intrarea într-un cerc vicio