Acum vreo juma’ de an scriam cu mâhnire despre demolarea clădirilor vechi din zona Buzeşti-Berzei şi despre cum nu suntem în stare să ne preţuim istoria şi amintirile. De-atunci, PMB a continuat să demoleze, umplând totul de praf, iar acum toată partea aia arata sinistru, plină de moloz şi de boarfe uitate în graba mutării. Presupun că se şi fură ce se poate fura, materiale de construcţie că, vorba aia, casele erau de cărămidă serioasă, nu din plăci de beton cum se construieşte acum.

Ieri m-am întâlnit c-o prietenă, cu gândul să mergem undeva pe la vreo terasă din Bucureşti şi am ajuns la Sinaia. Pe drum de întoarcere, înainte de Ploieşti, un indicator ne anunţă că, dacă facem la dreapta, după vreo doi kilometri dăm de Palatul Micul Trianon. Zis şi făcut. Că am ajuns întâi la altă construcţie (despre care povestesc cu altă ocazie) e partea a doua. După un mic ocol şi două întrebări, am găsit şi calea de acces spre curtea palatului. Sau poate că ar trebui să spun “palat”, cu ghilimele, fiindcă ce am văzut acolo e, de fapt, o ruină.

A fost odată un prinţ bogat, iubitor de frumos

Povestea Micului Trianon începe la 1911, când printul Crigore Cantacuzino, de două ori edil-şef al Bucureştilor, fost premier şi unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară, decide să construiască, pentru nepoata sa (şi nu fiica, aşa cum am găsit scris în unele articole), Alice, un palat pe domeniul său de la Floreşti. Acolo, Nababul, cum era supranumit Cantacuzino, avea un conac, un parc dendrologic, un teren de vânătoare, toate întinse pe o suprafaţă de vreo 150 de hectare.

Pentru Micul Trianon de la Floreşti, prinţul apelează la acelaşi arhitect care-i construise palatul din Bucureşti (astăzi, Muzeul George Enescu): Dan Berindei şi-i cere o construcţie după chipul şi asemănarea Micului Trianon de la Versailles. Arhitectul se supune, iar proiectul este, în fapt, o comb