Dacă Mircea Cărtărescu poate fi considerat, retrospectiv, John Lennon-ul trupei, e mai greu de apreciat cine i-ar corespunde lui Paul McCartney, George Harrison sau Ringo Starr. Important e, în definitiv, ce ne mai „spune“ această antologie cenaclieră, a cărei lectură ideală ar trebui să suprapună percepţia proaspătă, actualizată, a textelor cu recuperarea contextului de receptare din 1982, când strălucirea „diamantelor“ cu pricina era considerată periculoasă de oficialii regimului ceauşist şi ironizată drept evazionistă de către lupii tineri şi radicali ai generaţiei, ce dăduseră hedonismul flower-power pe mizerabilismul punk.

Recitită azi, cartea de vizită generaţională a celor patru tineri poeţi de atunci, dintre care niciunul nu mai era debutant la acea dată, rezistă deopotriv㠄estetic“ (prin virtuozitatea şi feeling-ul artistic al protagoniştilor) şi „etic“ (prin libertatea faţă de poncifele epocii). Inclusiv diagnosticele critice şi portretele din prefaţa lui Nicolae Manolescu (Bilete de papagal) îşi păstrează valabilitatatea, peste mode şi timp. Într-o cronică din Dilema veche, Marius Chivu a sesizat avenit caracterul surprinzător de politic al acestui volum, acuzat, nu o dată, că ar fi prea ludic şi estetizant, un fel de „drog“ plezirist într-o realitate intolerabilă pe care, vezi Doamne, poezia era chemată, spre a-şi salva obrazul, să o denunţe urâţindu-se, nu să o sfideze prin frumuseţe, talent şi inteligenţă, instalată confortabil în „paradisul din tomberon“ al visului occidental. „Şopârle“ anticeauşiste apar încă din primul vers al primului poem cu care se deschide antologia: „Vorbea la televizor o eclipsă bâlbâită de lună / în duminica în care, închişi ca într-un tub de neon, compătimeam / împreună / compătimeam şi rânjeam, miorlăiam, ne înfăşuram în cherry / wine chinezesc, ardeam gazul / şi îţi muşcam pandantivele, şi imaginea din oglinzi, ş