Născut pentru a fi Rege, Mihai I de România a avut parte de un destin nefericit, adaptat statutului mioritic al ţării în care s-a născut. A domnit în două rânduri, de fiecare dată foarte puţin pentru a putea să-şi pună în valoare calităţile de conducător.

A asistat la depravarea morală şi la abdicarea tatălui său, Regele Carol al II-lea, care a plecat pe uşa din dos a istoriei cu un tren format din 12 vagoane, încărcate cu o avere considerabilă. L-a suportat cu tact pe Ion Antonescu, care avea acelaşi grad, de „Mareşal”, ca şi Regele şi care comanda discreţionar Armata, deşi militarii juraseră pentru Rege şi pentru Ţară. S-a dovedit însă a fi un comandant ferm al Armatei române, în noaptea de 23 spre 24 august, când a ordonat printr-un comunicat radiodifuzat să se întoarcă armele împotriva Reich-ului nazist. A strâns din dinţi atunci când bolşevicul Vîşinski a bătut cu pumnul în biroul regal, cerându-i imperativ să abdice. A trecut şi peste momentul odios al ameninţării cu un pistol, gest comis de către Petru Groza, sau după alţii de către Gheorghiu-Dej. Nu le-a răspuns celor care îl vroiau plecat: „Împuşcaţi-mă!”, pentru că a preferat să rămână în viaţă şi să încerce să ajute la refacerea ţării în cazul în care – aşa cum se auzea – vor veni americanii să alunge cizma rusească. Destinul trist al Regelui i-a năruit speranţele pentru că venirea americanilor s-a dovedit a fi o „gargară” demagogică cu care şi-au clătit gura americanii, ori de câte ori s-au adresat ţărilor aflate dincolo de Cortina de Fier. Mihai I a stat departe de România vreme de o jumătate de veac. Moartea, pe care refuzase să o cheme cu glonţul rusesc, nu s-a apropiat de bătrânul Rege, permiţându-i să trăiască şi să se bucure la bătrâneţe de ţara pe care fusese forţat să o părăsesca pe 30 decembrie 1947.

Un general coboară din cer

În după-amiaza zilei de 6 iunie 1930, pe pista ae