Mircea Lucescu încerca, în urmă cu ceva timp, să inventeze ceva scuze, oarecum mai convingătoare, pentru eşecurile juniorului la echipa naţională. Tatăl de băiat, altfel un pricinos iremediabil, a declarat că mai mulţi fotbalişti din echipa României ar fi jucat uneori pentru adversar. Dacă ar fi fost vorba despre campionate interne şi echipe de club, împricinaţii s-ar fi ales cu eticheta de blatişti ordinari. Fiind însă vorba despre echipa naţională putem considera că Răzvan Lucescu a fost victima inocentă a trădării de neam şi de ţară. Grav! Al dracului de grav. Mai ales că şi Lucescu junior a susţinut afirmaţiile tatălui. Numai că aceste ziceri fără subiect şi predicat rămân atârnate de un clar-confuz care graţiază de fapt înalta trădare. Iar cei care-i graţiază pe trădători devin, la rândul lor, complici şi mai vinovaţi decât trădătorii.
Reproşurile la adresa lui Răzvan Lucescu sunt uşor atenuate de circumstanţa tinereţii. Altfel, un selecţioner cu responsabilitatea la purtător ar fi acţionat imediat şi fără menajamente. Vinovaţii trebuiau afişaţi în piaţa publică şi executaţi fără milă. Mircea Lucescu nu mai are însă nici o scuză pentru perioada tăcută care s-a scurs de la aflarea informaţiei, pe cale filială bineînţeles, şi momentul divulgării sale. Iar când o acuzaţie atât de gravă rămâne suspendată între adevăr şi neadevăr, vinovaţii par să fie mai degrabă discursioniştii văzduhului.
N-am reacţionat la tema trădării din fotbal tocmai din cauza afişajului confuz. Am depozitat, îngăduitor, în nebăgare de seamă discursul Luceştilor. Reluarea temei în acest moment a fost cauzată de un alt mare scandal al acuzaţiilor de înaltă trădare. Scandal revărsat către noi de troglodirea cotrocenistă. Matelotul internat în funcţia preşedinţială, răcit rău de tot, a dat din nou cu aspicu-n fasole. Omul care-i acorda lui Mircea Lucescu Ordinul Naţional "
