Privita de departe, tragedia greceasca e o lectie despre felul in care un popor isi face rau cu buna stiinta. Precum un pacient care s-a imbolnavit din cauza propriilor excese, acum refuza cu obstinatie tratamentul, iar acesta trebuie sa-i fie administrat cu forta, de cei care se tem sa nu fie contaminati.

Inteleg disperarea grecilor, dupa aterizarea lor foarte dura, pe burta, cum o inteleg, probabil, toti cei care au fost in acea minunata tara. Grecii sunt obisnuiti sa munceasca moderat, sa traiasca din plin si au pe deasupra un complex de superioritate, astazi total nejustificat, izvorat din istoria lor fabuloasa. Doar ca aceasta combinatie i-a facut ca ani de zile sa traiasca cu mult peste ceea ce-si puteau permite. Si ca sa ascunda deficitul individual si national, au furat pe rupte.

Poporul a eludat taxele cat a putut, iar unul dintre simptomele evaziunii gigantice, perceptibil de la nivelul omului obisnuit, era posiblitatea extrem de limitata de plata cu cardul. In pensiuni, in magazine, in taverne, in benzinarii, nu se auzea decat cuvantul cash. Banii se miscau fara chitanta, fara factura si, evident, fara impozit. Statul pierdea astfel sume uriase, insa si acolo politicienii sunt politiceni, iar voturile se castiga cu bani. E drept, nu cu sacosa si galeata, ci cu cresteri nesustenabile de salarii, pensii si ajutoare.

Sigur ca deficitul bugetar crestea de la an la an, cu mult peste limita admisa de UE. Dar pixul de ce a fost inventat, daca nu pentru a corecta cifrele care dau prost? Si guvernele elene l-au folosit din plin.

Si totusi, de unde bani? Din imprumuturi publice care au ajuns la 150% din PIB. Si de la UE, adica in principal de la nemtii care petrec seara mult mai putin, se trezesc dimineata mult mai devreme, muncesc mult mai mult si se pensioneaza mult mai tarziu. Cu subventiile pentru maslinii lor plan