Se împlinesc zilele acestea 2 ani de când ne-a părăsit Matei Călinescu. Cunoscut şi apreciat ca un proeminent critic literar şi profesor universitar, Matei a fost întruchiparea unei rare combinaţii între o erudiţie discretă, dar profundă şi o căldură umană autentică. Estet solitar, dar atent la semnele timpului, el şi-a urmat consecvent pasiunile şi obsesiile intelectuale, departe de isteria extremelor şi luminile rampei. Neavând ambiţia de a fi un director de conştiinţe, ca atâţia alţii în patria pe care a părăsit-o fizic în 1973, Matei a revenit, totuşi, cu pregnanţă în cultura română după 1989, când a publicat numeroase volume, cum ar fi Amintiri în dialog (cu Ion Vianu), evocarea emoţionantă a fiului său Matthew, prematur dispărut, comprehensiva carte despre Eugen Ionescu sau analizele dedicate lui Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu.
Experienţa exilului i-a marcat profund viaţa, conferindu-i o dublă identitate între care Matei Călinescu a pendulat timp de trei decenii şi jumătate. Prietenului său de o viaţă, Ion Vianu, îi declara la începutul anilor ´90: Exilul rămâne experienţa mea fundamentală: lui îi datorez revelaţia că Itaca e pentru mine o limbă - o mică insulă obscură în geografia lingvistică a lumii, dar singura de pe ale cărei ţărmuri accidentate pot asculta la nesfârşit Ťfoşnirea mătăsoasă a mărilor cu sareť, încercând să-i desluşesc vagile profeţii şi tâlcurile ascunse. Limba română îmi deschide, în sfârşit, posibilitatea scrisului, a acelui scris născut din ideea morţii şi străduindu-se s-o depăşească şi s-o uite. Fără libertatea şi rigoarea pe care le aflu în limba regăsită, în Itaca mea secretă, acest joc ar fi imposibil. Acest fragment conţine, în opinia mea, cheia care ne permite să înţelegem dorinţa lui Matei de a reveni acasă şi de a scrie tot mai mult în limba maternă, într-un moment în care cariera sa universitară era pe de
