Tipologia politică a liderilor ridicaţi de partidele noastre politice post-decembriste nu este deloc prea bogată. Seria cuprinde: politicianul-politician, politicianul-tehnocrat, politicianul-baron local, politicianul-căsuţă poştală şi politicianul-trombon. În ograda PSD-ului, în prima categorie, nu există decît un singur exemplar: Ion Iliescu. O personalitate a cărei definiţie fundamentală ţine de capacitatea de a personifica un model social (acceptabil sau nu, în ce măsură şi pentru cine, asta-i altă poveste!), de a aduna, ca un magnet, pe de o parte încrederea şi voturile unora, pe de altă parte, resentimentele altora, de a manevra şi manipula, deopotrivă, persoane şi mulţimi, de a folosi cu măsură joarda şi zăhărelul pentru a-şi convinge apropiaţii, dar şi inamicii, că este mai înţelept să-i accepte soluţiile, decît să îl combată, de a dialoga cu adversarii, în timp ce la taie craca de sub picioare şi de a păstra contactul cu ei, chiar şi după ce s-au prăbuşit, omul pentru care viitorul nu există, decît dacă lasă o largă şi bine definită umbră asupra prezentului, pentru care compromisul este arta supremă a conducătorului, iar definiţia succesului constă în a găsi mereu căile de a nu pierde, iar atunci cînd pierzi, de a nu pierde niciodată totul!

Vremea politicianului-tehnocrat a fost mai pe la începutul tranziţiei. Atunci era nevoie de feţe noi, de oameni care ştiau cîte ceva despre "lumea de afară", erau credibili şi pu-teau dialoga cu ea, deţinători ai unor nişe de expertiză în administraţie, management instituţional, economic şi social. Produsul reprezentativ al acestei categorii, la PSD, este Adrian Năstase.

Politicianul-baron local s-a născut în faza a doua a tranziţiei, cînd oamenii cu simţ practic ridicaţi de maşinăria politică în funcţii au băgat de seamă că puterea nu se ţine doar cu măriri administrative, cît cu grăunţele aurii ale averilor