Intr-o tara unde ipocrizia nu numai ca s-a insurubat adanc in modul de a fi al veselelor fete de pe scena publica, dar s-a transformat intr-o isterie vecina cu nebunia, un asemenea subiect ca aprecierile lui Traian Basescu la adresa regelui Mihai nu putea sa nu faca dintr-un modus vivendi dominat de un orgoliu muschiulos pana la pleznire suprema ratiune de a fi.
Cu multi dintre cei care se prezinta zilnic, prin platouri, aparatori neconditionati ai fostului suveran, am stat de vorba zilele astea nu putine minute, dorind sa aflu ce gandesc cu adevarat despre abdicarea regelui, cum au apreciat ei, dupa revolutie, cand sursele de informare nu au mai fost o problema, momentul trimiterii maresalului Antonescu, aflat in negocieri pentru un armistitiu, in mainile rusilor eliberatori, cand era clar ca, intr-o forma sau alta, va fi casapit.
Unii cu jena, altii fara niciun frison, au marturisit ca sunt de acord integral cu aprecierile lui Traian Basescu referitoare la momentul istoric, singura obiectie fiind legata de cuvintele folosite de presedinte si lipsa de intelegere fata de varsta regelui in 1947 si a faptului ca, pana la urma, era fiul unui ins care nici el nu a excelat in materie de maturitate politica.
Dar m-au rugat sa nu le dezvalui numele, deoarece as putea sa le pricinuiesc necazuri in materie de colaborare cu posturile unde presteaza, adusi sub reflectoare in numele "impartialitatii" si al "luciditatii". In regula, nu numele lor sunt cele mai importante, ci lehamitea, pe care am anticipat-o, si pe care mi-am exprimat-o, in numele unor vechi prietenii care se pretind a fi construite pe onestitate. Viata e grea, mi-a spus in fost coleg, gura cere de mancare, copiii vor trenulete.
Oamenii sunt constienti ca sunt vectori de opinie, ca multi romani le sorb cuvintele de pe buze, prea satui de viata care li s-a incolacit
