- Stii… Vreau un copil. Sau, as vrea un copil…, ii spune Isabela lui George. Cu gestul delicat care l-a cucerit, isi trece cu mana parul dupa urechi. Isi asaza apoi capul intr-o palma; e sprijinul ei pentru cateva secunde. Ii evita privirea. Spera sa spuna el ceva care sa rupa penibilul. De cateva luni incearca sa ramana insarcinata, dar nu stie de ce nu s-a intamplat asta pana acum. Cumva, ceva din ea nu isi doreste catusele astea. Acum i se pare ca a prins putin curaj sa-i spuna si lui asta.
Dupa o tacere de cateva minute se aude spart, ca de la o alta masa a cafenelei in care obisnuiesc sa bea amandoi ceaiul de sambata dimineata:
- Trebuie!
- E vocea lui? Nu, te rog, sa nu fie vocea lui, sa nu fi spus el asa ceva!
In sapte ani de cand sunt impreuna, acesta e al doilea “Trebuie” din viata lor. Primul a fost cand s-au casatorit. Prea multi din jurul lor le repetau:
- Sunteti de atata vreme impreuna. Trebuie sa va luati! Nu aveti incotro.
Si n-au avut. Nu a regretat nici o clipa ca sunt sot si sotie, dar ar fi preferat ca alegerea, momentul, sa fie al lor. Dar si-au cumparat linistea printre prieteni si in familie cu o hartie semnata de primarul unei comune amarate.
Si, iata, pedeapsa. Iata razbunarea libertatii! “Trebuie” s-a intors. E in fiecare voce din jurul lor. Din nou!
***
Ce-ar fi sa inlocuim “Trebuie” ca regula sociala cu “Simt”. Si atat. Simt sa fim impreuna, simt sa-l sarut dimineata, la culcare si prin SMS, simt sa-l iubesc asa cum e, simt sa simt pielea catifelata, manutele si piciorusele unui omulet care gangureste, simt sa simt atunci cand voi simti. Si, cand simt, niciodata nu “Trebuie”. Niciodata nu se strecoara indoiala. Stiu ce vreau pentru ca simt. Si imi asum. Cand “Trebuie”, nimeni din jur nu isi asuma. Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
- Stii… Vreau un copil. Sau, as vrea un copil…, i
