Un banc vechi spune că, în fiecare dimineaţă, bănăţeanul se uită în oglindă şi se minunează de el însuşi. „Doamne, mândru mi-s! Ce-mi vine să mă ţuc!", spune fălos bănăţeanul în faţa propriei imagini. Întrebarea este cât din narcisismul acesta e justificat şi ce reprezentăm în realitate ?

Este o mentalitate care ne-a făcut să gândim altfel despre tot ce ne înconjoară. Pentru gugulani satul lor e cel mai frumos din lume. Pentru almăjeni morile de apă de la Rudăria sunt minuni unice. Pentru lugojeni podul de fier e o capodoperă inginerească, aşa cum nu s-a mai văzut şi fetele din oraş sunt cele mai grozave din ţară. Cartofii de la Belinţ sunt cei mai buni din lume şi reşiţenii se uită la funicular ca la soare, chiar dacă nu mai are niciun scop.

Bănăţeanul e ferm convins că Banatul e „fruncea", că în graniţele „patriei" lui este cel mai bine şi că aici e buricul pământului. Cel mai mult se simte mentalitatea asta în Timişoara. Timişorenii sunt, între bănăţeni, o specie aparte care duce la extrem „făloşenia".

Întrebarea care se pune, în 2011, este cât din ceea ce credem despre noi mai e real ?

Dacă ne privim cu ochi critici în oglindă, vedem că Banatul este acum doar o umbră a regiunii care cândva era simbol al dezvoltării şi civilizaţiei în Europa. Nemţii ne-au plecat. Ungurii s-au împuţinat. Sârbii parcă nu mai sunt nici ei cum au fost. De la munte, până la câmpie, ultima jumătate de secol a însemnat mai mult regres. Comuniştii ne-au tas frâna de mână şi cei care le-au urmat pe plan local s-au mulţumit să se „ţuce" singuri în oglindă dimineaţa, crezând că asta e suficient pentru ca Banatul să rămână „fruncea". Problema este că, dacă o ţinem aşa, sigur ajungem de căruţă. Dacă nu cumva suntem deja în această situaţie.

Timişoara a intrat în cursa pentru statutul de capitală culturală a Europei. Merită însă capitala Ban