Semnalul retragerii din Afganistan a fost, din multe puncte de vedere, evenimentul săptămânii trecute. Şi totuşi, cu greu putem afirma că ne aflăm în faţa unui breaking news. Era o „ştire“ cunoscută încă de la 1 decembrie 2009, când preşedintele Obama anunţa, la West Point, suplimentarea trupelor americane din Afganistan cu încă 33.000 de militari (ceea ce împingea efortul SUA la aproape 100.000). Atunci, în acel discurs, iulie 2011 devenea un „deadline“ simbolic: „După 18 luni, trupele noastre vor începe să se întoarcă acasă“. Mai mult, demersurile din ultima vreme – eliminarea lui Osama, precum şi „schimbarea gărzii“ principalilor responsabili ai războiului (Robert Gates şi David Petraeus) – punctau indirect spre deznodământul mult aşteptat.

Sigur, discursul preşedintelui Obama nu trebuie receptat ca o retragere precipitată, tectonică. Nu este semnalul unui domino NATO. Să nu uităm că angajamentul politic al NATO faţă de Afganistan, „in together, out together“, expiră abia în 2014. Până atunci, se aşteaptă consolidarea progresului „fragil, dar reversibil“ obţinut în ultimii doi ani. Însă, pe fond, avocatul Obama a arătat încă o dată că este „acrobatul perfect“, omul compromisului, adeptul liniei de mijloc. A încercat o mediere între două presiuni contrare: între cei care cer o retragere în ritm de „bing bang“ şi susţinătorii unei versiuni „light“ ghidată de condiţiile din teatrul de operaţiuni. Astfel, Obama a anunţat că până la sfârşitul anului vor fi retraşi 10.000 de militari, iar până în septembrie 2012, alţi 23.000. Cam tot ceea ce a investit administraţia sa în campania afgană, din 2009 până astăzi.

Şi totuşi, cele două discursuri – cel din decembrie 2009 şi cel de săptămâna trecut㠖 citite împreună conturează o imagine mult mai limpede: descoperim un Obama care nu a fost niciun moment un entuziast al campaniei afgane, „un true believer“. S-a