Acestea sunt consideraţiile preliminare ce se impun când analizăm structura administrativă regională a statelor din Uniunea Europeană. Dacă excludem acum statele federale, cele două tipuri de bază sunt: statul regionalizat şi statul unitar.

Statele regionalizate sunt evoluţii mai recente, o serie de state europene au introdus un nivel mezo al sistemului de guvernare în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Conform unui studiu comparat de la European University Institute din Florenţa, se pot identifica cinci raţiuni pentru care statele procedează astfel: 1) recunoaşterea importanţei entităţilor regionale în dezvoltare economică; 2) restructurarea managementului sistemului social pentru o relaţie mai adecvată între pieţe şi politici publice; 3) răspuns la cererea unor regiuni istorice cu specific cultural-lingvistic aparte sau a unor minorităţi care constituie o majoritate locală; 4) încurajarea modernizării sistemului administrativ; 5) aducerea guvernării mai aproape de cetăţean.

Regiunile pot să aibă autonomie administrativ-politică foarte diferită, chiar şi puteri legislative, nu numai administrative, dar aceste puteri sunt controlate unilateral de puterea statală centrală. Când controlul asupra competenţelor regionale începe să devină bilaterală (regiunile obţin garanţii constituţionale şi încep să negocieze propriul statut), atunci are loc o trecere treptată spre o formă federală. Evoluţii de acest gen au avut loc în Belgia, Spania, iar mai nou în Italia.

În statele unitare există autoadministraţie la nivel local şi, eventual, la un nivel teritorial mai restrâns (provincie, district, judeţ etc.). În majoritatea cazurilor aceasta înseamnă o organizare omogenă: toate administraţiile locale şi teritoriale au statut şi competenţe identice. Dacă unităţi teritoriale mai mici (provinciile, judeţele) au şi ele organe alese direct (ca admini