În timp ce stăteam în seara asta la o poveste cu prietenii, mi-am amintit de o întâmplare de acum vreo patru ani, care mă binedispune ori de câte ori îmi revine în minte. Nu strică să v-o povestesc şi vouă să vă mai descreţiţi frunţile. În plus, poate vă deşertaţi şi voi sacul cu întâmplări amuzante să ne mai râdem, căci îmi pare că am devenit mult prea încrâncenaţi.
Dar mai bine să zic povestea căci vorba lungă, sărăcia omului. Era o zi de început de vară, caldă şi înăbuşitoare, însă cu cer înnorat. Plecasem din redacţie ceva mai devreme decât de obicei şi în drum spre casă m-am oprit câteva minute la centrul meu preferat de închirieri de filme. Când am ieşit de acolo, afară turna cu găleata. Casa care adăpostea centrul respectiv avea la stradă o terasă frumoasă, cu copertină, aşa că m-am adăpostit sub ea în speranţa că nu ţine mult ploaia.
N-a fost să fie. Părea că se scurge toată apa din ceruri, nici mai mult, nici mai puţin. Probabil că aş fi stat câteva ore acolo, dacă nu m-ar fi sunat un prieten, Mihai, care, auzind că aştept în stradă să treacă ploaia, s-a oferit să vină să mă ia cu al lui Opel argintiu. Era în apropiere, aşa că oricum nu-l costa mare lucru. Nu a durat mult până am văzut maşina apropiindu-se de locul în care stăteam eu.
Cum se mergea bară la bară şi cu viteză de melc, adică mai mult pe loc, nu am mai aşteptat până să ajungă maşina în faţa mea, ci am fugit prin ploaie câţiva metri, am deschis portiera din dreapta şi m-am aşezat udă leoarcă pe scaun. După care m-am întors să-mi salut prietenul. Moment în care m-am blocat. De la volan se uita la mine cu ochi mari şi contrariat peste măsură un tip tânăr, total necunoscut, într-o cămaşă albastră cu guler alb, care parcă tocmai ieşise de la bancă sau din ceva întâlnire de afaceri.
- Nu eşti Mihai, am zis eu.
- Nu sunt, a zis el. După care a început să râdă.
- Aţi g
