În egală măsură, Marele Război îşi are propria sa istorie secretă. Dincolo de hagiografia unităţii naţionale, există înfrângerile anului 1916, retragerea către Moldova şi ocuparea unei jumătăţi de ţară. După cum nu mai puţin semnificativă este scindarea intelectuală şi politică provocată de anii neutralităţii şi apoi de colaborarea cu Puterile Centrale în teritoriul ocupat. Mutaţia radicală de după 1918 nu poate fi analizată în absenţa acestui dosar, delicat şi obscur, al „germanofiliei“. Un dosar care nu poate fi redus, simplificator, la câteva trădări individuale, precipitate de corupţie. Recuperarea acestei memorii ocultate este parte din procesul de asumare a unui trecut care este departe de a fi identic cu cel imprimat, auroral, în cărţile de istorie. Pe acest parcurs al demitizării, cartea lui Lucian Boia, „Germanofilii“. Elita intelectuală româ­nească în anii primului război mondial, provoacă şi seduce, deschizând un întreg şantier intelectual.

Se poate spune că, de la Istorie şi mit naţional în conştiinţa naţională românească, niciuna dintre contribuţiile lui Lucian Boia nu a conţinut un potenţial mai înalt de natură iconoclastă. În definitiv, obiectul intelectual al cercetării lui Lucian Boia este unul asupra căruia memoria istorică pare să se fi pronunţat. Judecata este una severă, ea trimiţând la formulări implacabile, ce evocă trădarea şi încălcarea fidelităţii faţă de ţară. Cazurile lui Alexandru Marghiloman sau P.P. Carp sunt simbolice în această ordine de idei a demonizării. Primului, destinul îi rezervă o supravieţuire lipsită de glorie în România Mare. Celui din urmă, sfârşitul îi este întunecat de vizita comisarului regal însărcinat cu anchetarea celor vinovaţi de trădare. Într-un alt registru, tragedia lui C. Stere probează vitalitatea unui resentiment: la mai mult de un deceniu după 1918, diabolizarea lui Stere făcea parte, încă, din vul