Pastrand anumite proportii, putem observa ca, in anii 2000, Marian Vanghelie a fost tot atat de folositor partidului, pe cat a fost de util, in anii '90, insusi Ion Iliescu, capabil sa polarizese inimile celor modesti, dar multi, inca saraci, dar plini de sperante desarte.

El pe umerii sefilor, sefii pe umerii lui

Sperantele desarte trec usor cu vederea peste modestia limbajului ("gagal-gagle-gugla") si peste exprimarea derizorie ("almanahe"), dar pun la inima filantropia gesturilor (celebrele "Vanghelioane").

Sperantele desarte l-au ales usor primar la sectorul 5, alegatorii fiind convinsi ca au pus mana pe omul capabil sa tina cu cei obiditi, cei fara apa si canalizare, care isi poarta galosii prin cartierele cu noroaie ale micului Paris.

Ion Iliescu a simtit ca, in sperantele celor cu galosi, se ascunde o fateta importanta a carismei lui Vanghele si a cultivat-o, la timpul sau. A pus un umar la ridicarea lui. Adrian Nastase, intelectual rasat si abil politician, s-a facut ca nu observa anumite inadvertente, a contat pe flerul lui Iliescu si a pus al doilea umar.

Ce noroc pe Vanghelie, sa atinga gloria pe umerii sefilor, iar ei sa atinga succesele electorale pe umerii lui vanghelieni!

Oaia neagra a partidului

Geoana, orbit de stralucirea scaunului de la Cotroceni, invata lectia sefilor si se sprijina cu nadejde pe Vanghelie. Dar, daca Iliescu il privea totusi cu condescendenta, iar Nastase il trata cam de la distanta, Geoana s-a facut frate cu cel care il sprijinea.

Asta l-a atras pe Vanghelie, hotarat sa-i fie fidel pana la capat, fara sa-i treaca prin gand cat de aproape este capatul. Caderea lui Geoana a inceput sa separe apele in partid, iar noul sef a intuit cat de usor si de placut este sa ajungi la marire, platind politele.

Odata cu Geoana, au inceput sa