„Am impresia că mulţi urăsc şcoala“, a oftat şefa inspectoratului şcolar din Constanţa, confruntată cu întrebările adresate de ziariştii „Adevărul“. Erau doar întrebări născute din experienţa de elev, părinte şi ziarist din viaţa căruia şcoala n-a lipsit niciodată.
Când eşti elev sunt momente în care ajungi să urăşti şcoala, din cauza constrângerilor. Dar odată terminat capitolul anilor de studiu, şcoala îţi devine reper preţios, pe măsura amintirilor. Am considerat întotdeauna şcoala un Templu, în care nu pot intra decât spirite alese şi din care nu pot ieşi decât modele. Din confruntarea pur constructivă şi inegală dascăl-învăţăcel, cel din urmă trebuie să iasă individ motivat, mânat de ambiţii nobile, cu învăţături primite pentru o viaţă.
Personal, am învăţat din şcoală şi cum trebuie să fiu, dar mai ales cum trebuie să nu fiu. Am învăţat să deosebesc un gest de frondă de o rea-intenţie, o faptă a unui teribilist de cea a unui mic delincvent şi am învăţat că nu orice copil dezorientat este un om pierdut pentru societate. Am învăţat să nu port ranchiună pentru o prostie copilărească şi să nu mă răzbun pe cei mai mici pentru propriile minusuri. Ce păcat că nu au învăţat şi alţii înaintea noastră!
Ce este aşadar mai grav: degradarea calităţii elevilor sau a personalului didactic? În trecut cei mai buni elevi aspirau la cariera didactică, acum meseria nu mai este un ţel. Numai salariul o fi de vină pentru îndepărtarea copiilor de acest vis?
Cum şi-ar recâştiga şcoala şi absolvenţii săi respectul societăţii, din moment ce expresia „Ai carte, ai parte“ a devenit desuetă, iar concluzia „degeaba are carte, nu i-a folosit la nimic“ este tot mai des trasă în judecarea unui absolvent de facultate.
În plină sesiune de examene, aminteam că şcoala românească conţine mai multă teorie decât practică, iar programul unui copil este mai încărcat decât
