Contrar aprecierii d-lui Băsescu, Ion Antonescu nu a fost doar prim-ministru. De la 6 septembrie 1940, când regele Carol al II-lea a părăsit ţara, şi până la 23 august 1944, când a fost arestat, Ion Antonescu a fost conducătorul statului, titlu oficial pe care şi l-a arogat şi care nu lăsa regelui niciun fel de autoritate şi funcţie în stat. A-l acuza pe rege, care nici măcar nu era ţinut la curent cu deciziile (a aflat de la Radio Londra intrarea în război a României, la 22 iunie 1941) este perfect nedrept: regele era un prizonier. Nu-l faci vinovat pe un prizonier de actele comandantului lagărului. Şi, tot aşa, regele, liber, într-un moment de glorie (prin actul de la 23 august 1944, când i-a arestat pe Ion şi Mihai Antonescu), a devenit, mai apoi, un prizonier al sovieticilor. În momentul abolirii monarhiei, la 30 decembrie 1947, regele fusese deja scos din joc, deci el nu a putut trăda. A trăda înseamnă că mai dispui încă, în momentul în care trădezi, de o putere. Dar regele devenise în 1947 un prizonier al regimului comunist, bine instalat la putere. A fi ales martiriul i-ar fi fost imposibil, fiindcă Moscova şi regimul Gheorghiu-Dej, deja complet stăpâne pe situaţie, deciseseră să nu-l martirizeze. Cei care ştiu cum lucrau organele represiunii aservite sovietelor cu o tehnică ireproşabilă a loviturii de stat nu-şi pot nici măcar imagina că gonirea lui Mihai I din ţară nu fusese gândită în cele mai mici amănunte.
Izbeşte în declaraţiile actualului preşedinte al României nonşalanţa cu care afirmă că el însuşi nu ar fi şovăit să pronunţe cuvintele: Vă ordon, treceţi Prutul. El, acest ordin fără rezervă, a fost un autentic act de trădare naţională: Antonescu nu a cerut germanilor nici o garanţie, nu a pus nici o limită şi nu a formulat nici o rezervă pornind războiul alături de acel Adolf Hitler care determinase dezmembrarea ţării prin Dictat
