Statul român a fost printre cele mai lovite de criza care a început în 2007-2008 şi pare că nu se mai termină. Încă nu s-a ajuns la un al doilea val de ajutoare (vorba vine, sunt împrumuturi cu dobânzi înrobitoare...) ca în Grecia, dar datoria publică a crescut la un record istoric, o treime din gospodăriile româneşti au datorii mai mari decât veniturile anuale, iar 20% din cei care au luat împrumuturi nu le mai pot plăti. Mai bine de jumătate din primăriile României sunt practic în faliment, trăind de pe o zi pe alta, întârziind plăţi şi deci provocând necazuri sectorului privat şi societăţii civile. Pierderile şi datoriile sectorului economic de stat s-au dublat în ultimii doi ani, veniturile medii ale salariaţilor şi pensionarilor au scăzut pe ambele căi – prin reduceri şi prin inflaţie.

Putem spune că guvernul e de vină. N-am greşi prea mult. De vină pentru această situaţie sunt guvernanţii – aleşi democratic, de noi, cu o margine minusculă, dar suficientă pentru a-i pune în situaţia de decidenţi. Putem spune că de vină sunt criza mondială, corupţia, incompetenţa şi toate celelalte cauze invocate de sociologia populară când e vorba să explice instantaneu răul nevăzut.

Aceste explicaţii sunt adevărate. Şi sunt cu atât mai adevărate cu cât există o ţară care a fost într-o situaţie încă şi mai grea decât a României acum două decenii, dar care nu numai că nu a înregistrat scădere economică în plină criză, ci a crescut şi s-a consolidat: Polonia.

În 2009, în timp ce Europa Unită cădea cu 4,5%, iar România cu 7,5%, Polonia creştea cu 1,7%. În timp ce Grecia, Ungaria, Bulgaria, România, Irlanda, Islanda, Portugalia, Letonia, Lituania semnau în pripă contracte de împrumut cu sume care oricum nu aveau să le ajungă, Polonia reuşea să crească rezervele băncii centrale, să reducă datoria externă şi să obţină o suplimentare a veniturilor populaţiei. Vorbim d