Eşecul dezbaterii despre regionalizarea României este în acelaşi timp o veste proastă, pentru că împărţirea de acum este de-a dreptul dăunătoare dezvoltării, dar şi o veste bună pentru că propunerile o apucaseră de la bun început pe un drum greşit.
Pe de-o parte, propunerea Preşedinţiei viza împărţirea ţării în opt mega-judeţe cu populaţii de ordinul milioanelor, fără nici o unitate intermediară până la nivelul unor comune cu populaţiid e ordinul miilor sau chiar mai puţin. Aşa ceva este nefezabil şi nu se întâmplă aproape nicăieri. Pe de altă parte, propunerea Opoziţiei prevedea păstrarea aceloraşi regiuni prost-desenate dar şi a judeţelor actuale, adică a ineficienţei, corupţiei şi baronilor.
Niciuna dintre propuneri nu a ţinut cont de ce se întâmplă cu adevărat în teren. Chiar şi acum, România este împărţită de facto în 200-300 de regiuni mici şi relativ coerente. După acest principiu funcţionează chiar instituţiile de stat: judecătoriile (3-6 în fiecare judeţ), Pompierii (5-7 “raioane” care uneori nici măcar nu se suprapun cu graniţele artificial trasate ale judeţelor), Poliţia, Fiscul, spitalele sau chiar centrele de plată a subvenţiilor pentru agricultură. Aceeaşi logică este urmată de sectorul privat – tot în 200-300 de puncte sunt prezente băncile, lanţurile de magazine universale sau centrele logistice din domeniul farmaceutic.
Aceste servicii nu şi-au permis financiar să fie prezente în fiecare dintre cele 3200 de oraşe şi comune, dar nici nu-şi permit funcţional să se restrângă în cele 41 de reşedinţe de judeţ. Pentru ele, discuţia despre opt judeţe mari nu face decât să adâncească situaţia ruptă de realitate de acum. Principala nevoie este o coordonare mai bună, iar pentru asta administrara statului ar trebui să se adapteze la realitatea din teren.
Chiar şi din punct de vedere birocratic, unitatea de tip NUTS 3
