Fotbalul s-a vândut. Pe bani mulţi. Ba chiar foarte mulţi. Dumitru Dra­go­mir, şef al tarabei lepefiste, s-a conferenţiat cu presa pentru a-şi lua por­ţia de merit din afacerea pe care a în­cheiat-o cu televiziile sportiste. Omul de sub pălăria preşedinţială a vorbit des­pre frăţia sa eternă cu succesul, plu­sând la suma obţinută cu un calcul zăpăcit din care rezulta că euroii ob­ţinuţi acum s-au făcut şi ei mai mari decât cei obţinuţi în urmă cu trei ani. Trec peste faptul că guţanii care s-au completat la studiu cu arit­me­tică nefrecventată au muşcat din sco­verga lui Mitică. Trec peste frau­da­rea logicii deoarece, chiar şi fără adausul de grandomanie, preţul ob­ţi­nut de LPF din vânzarea drepturilor de televizare a Ligii 1 este mare. Este chiar fabulos. Alta este însă minciuna care nu mai poate fi trecută cu ve­derea. Şi anume aceea conform că­re­ia suma obţinută s-ar raporta corect la valoarea pur fotbalistică a mărfii. Într-o astfel de mistificare nu se pot odihni decât proştii.

Nivelul tranzacţiei reuşite de LPF are suport în cu totul alte motivaţii. Pri­mul argument, unul extrem de se­rios, vizează aşezarea temeinică pe pia­ţă a principalului plătitor. Trustul RCS&RDS a demonstrat, încă de acum trei ani, că vizează strategii pe ter­men lung. Atunci, firma de cablu a dat banii alături de un difuzor (An­tena 1) pentru a a-şi crea astfel po­si­bi­li­ta­tea înfiinţării unor canale de sport pro­prii. Ceea ce s-a şi întâmplat. Digi Sport 1 şi Digi Sport 2 ne sunt deja fa­miliare. Concurenţa a replicat prin Dolce Sport. RCS&RDS n-a stat însă cu mingea în propriul teren. A returnat sever (şi scump!), obţinând acum şap­te din cele nouă pachete scoase la vân­zare de LPF. O asemenea lovitu­ră face con­curenţa să gâfâie. Dar în eco­no­mia de piaţă compasiunea faţă de adversar nu funcţionează. Dimpo­trivă, cotonogeala devine, uneori, că­lău al onorabilit