Spania nu era chiar o ţară nouă pentru mine. Mai fusesem în câteva rânduri. Ultima oară, în urmă cu doi ani. Am stat o singură noapte la Madrid, dar ce noapte! Una de balamuc în care am avut proasta inspiraţie ca de la Cafeneaua Niram Art, unde participasem la o dezbatere pe teme literare, să pornesc nu direct spre hotel, ci într-o scurtă plimbare pe străzile din jurul Operei şi Palatului Regal. Era deja mâine, în sensul că se apropia dimineaţa zilei următoare, însă oraşul (târgul, mai precis, că Madridul nu e declarat oficial oraş!) nu dădea semne de oboseală. Dimpotrivă, avea o poftă turbată de viaţă. O viaţă din care nu lipsea, din păcate, promiscuitatea. Peste tot, prostituate care te agresau pur şi simplu. Drogaţii se observau şi ei în peisaj. Ca să nu mai zic de cerşetori. Era ca şi cum nimerisem între fălcile unui animal hămesit. Încercam să scap, dar nu ştiam cum. M-ar fi înghiţit în mod sigur dihania dacă nu-mi apărea hotelul în faţă, trăgându-mă iute înăuntrul lui. A doua zi am plecat mai vesel ca din armată. Vesel, fiindcă părăseam Madridul. Aproape viu. Chiar nevătămat, pot să spun.
De data aceasta a fost altfel. Cu totul altfel. Am văzut Madridul la lumina zilei. Tot timpul, la lumina zilei. Chiar şi noaptea. Asta pentru că l-am privit prin fereastra sufletului unui om. Îl cheamă Antonio Calderon De Jesus. Nu ştiam nimic despre el înainte să cobor din avion. L-am cunoscut la aeroport, venise să ne întâmpine. În loc să ne ducă la un hotel, aşa cum ne aşteptam, Antonio Calderon ne-a dus la el, somându-ne, dacă mă pot exprima astfel, să devenim oaspeţii săi. Ce era să facem?! Am devenit. Mai cu seamă că "la el" însemna o casă cu vreo două etaje şi cu o curte destul de încăpătoare, în care se lăfăiau un nuc, câţiva duzi, iar dimineţa se auzeau şi nişte cocoşi cântând. Cântând româneşte!, deoarece erau, cum aveam să
