Am redescoperit-o după 1989 la fel de frumoasă, cu un chip căruia vârsta i-a adăugat mai multă expresivitate şi o sclipire fascinantă în privire. Am văzut-o în „Şefele", pe scena Odeonului, în „Cheek to Cheek", la Nottara, în „Capra sau cine-i Sylvia?" şi „Rabbit Hole", la ACT.
Iar din toamnă o vom vedea şi pe scena Teatrului Metropolis. Roluri diferite, personalităţi diferite, dar aceeaşi actriţă fascinantă care intră atât de bine în pielea personajului încât mult timp o numeşti Erna, Sylvia etc. Ea este însă Emilia Dobrin, Miki pentru cei dragi.
Să începem cu începutul. Când ţi-ai dat seama că vrei să te faci actriţă?
Emilia Dobrin: Eu nu-mi doream să fac actorie. Cochetam cu ideea de drept sau filosofie. Numai că, în anul în care terminam eu liceul, s-a desfiinţat Facultatea de filosofie. Şi tatăl meu m-a rugat să dau la teatru.
De fapt, părinţii mei ne-au condus, pe mine şi pe fratele meu, încă din copilărie către zona artistică. Fratele meu a făcut Conservatorul, eu am făcut o vreme şcoala de coregrafie, pe urmă am intrat la harpă la şcoala de muzică. Apoi, din considerente care ţineau de ce se întâmpla în acele vremuri, a trebuit să renunţ. Cu două săptămâni înainte de examenele de admitere la facultate, un fost coleg de liceu, student la regie la acel moment, mi-a dat nişte poezii, le-am învăţat şi am zis să încerc.
Dar eram destul de ţâfnoasă, nu eram deloc convinsă că vreau să fac asta. Am învăţat de la probă la probă, poeziile, apoi monologul şi toate celelalte. A fost o minune că am intrat într-un an în care pe şase locuri erau peste 300 de candidate!
Dacă ar fi să amintim numai piesele care se joacă în prezent, pot spune că ai creat personaje extrem de credibile, apreciate şi de critică şi de spectatori. Cum reuşeşti să faci credibil un rol?
E.D.: Dacă am reuşit sau nu să fac credibile rolurile pe care le interprete
