E vară, e cald (mă rog, pe ici, pe colo), e vremea plecatului pe coclauri. Din motive obiective, nu cred însă că voi părăsi Clujul până în septembrie, dar asta nu înseamnă că nu mă gândesc cu jind la tot felul de locuri în care mi-ar plăcea să ajung în această vară. Vi le împărtăşesc, da’ numa’ la schimb.
Pe primul loc este, indiscutabil, insula Capri. M-am îndrăgostit imaginativ de locul ăsta încă de acum 22 de ani, când am citit “Cartea de la San Michele” de Axel Munthe. Tare mi-ar plăcea să urc, într-o zi caldă de vară, cele 777 de trepte tăiate în stâncă de împăratul Tiberius şi să mă odihnesc apoi pe banca de piatră a uneia din vilele romane construite în cinstea zeilor Olimpului, să mă scald în albastrul ireal al Grotei Azzura, să mă plimb prin piaţa Umberto I şi să urc în farul situat în cel mai vestic punct al insulei, Punta Carena. Sau pur şi simplu să lenevesc pe un şezlong, la umbră, citind “Cartea de la San Michele”. Vacanţa de vis.
Dacă n-ar fi Capri, ar fi sudul Portugaliei. Dar nu oriunde, ci într-un oraş mic şi vechi, cu străzi înguste şi piaţete colorate cum e Lagos. Minunăţia asta are rădăcini celtice, legături cartagineze, colonizatori romani, stăpânitori vizigoţi şi mauri şi, abia pe la 1200 regi portughezi, un melanj istoric pe placul meu. Plus vreo 9 plaje, cea numită Dona Ana fiind frumoasă de frumoasă. Maxim, ce mi-aş mai putea dori dacă aş sta vreo două săptămâni în orăşelul ăsta plin de soare şi care musteşte de istorie? Mai nimic.
A treia opţiune ar fi sudul Toscanei, la Montepulciano, să zicem. Mai exact, în inima provinciei Siena, într-o regiune care îmi pare că seamănă teribil de mult, din punct de vedere geografic, cu Transilvania saxonă. Aici s-au filmat părţi din “Twilight – New Moon” (a fost dat drept Volterra, orăşelul în care locuieşte clanul Volturi) şi e posibil să năvălească turiştii, dar poate că, totuşi, se
