Este convingerea mea intimă că, în nevoia noastră acută de a ne împăca cu noi înşine, doar monarhia constituţională poate fi forma de guvernământ ce ni s-ar potrivi.

Despre respectul faţă de propria istorie, ca şi despre mitocanie şi incultură, s-a vorbit şi s-a scris enorm în ultimele zile. Nu cred că mai e vreun comentariu de făcut. Despre constituţie şi despre forma statului ar trebui însă să înceapă o dezbatere serioasă.

Cu bunele şi relele noastre, potrivite sau nepotrivite în lumea de astăzi, care ar fi conceptul de la care ar trebui să pornim? Dintr-o ţară care se risipeşte, ce ar putea să ne facă coerenţi? Ce ar putea să ne transforme din patrioţi de parastas şi vesnică pomenire a gloriei străbune într-o comunitate care îşi clădeşte viitorul? Între republica prezidentială, mereu în pericol de a deveni o dictatură, republica parlamentară în care cete nesătule se îndestulează din hoitul statului, noi am ales o ciorbă dulce. Şi aşa, şi aşa. Am ajuns la un compromis indecent şi, totodată, ineficient. Ne căutam punctele fixe faţă de care să ne raportăm fără a respecta însă nimic.

Cu ani în urmă, măcar biserica şi armata, în studiile de opinie publică, erau întărite ca repere ale încrederii oamenilor. Astăzi, şi ele se duc la vale. Celelalte instituţii ale statului abia dacă se ridică până la genunchiul broaştei. Ocupanţii vremelnici ai funcţiilor oficiale fac tot ce pot pentru a le submina. De aceea, este convingerea mea intimă că, în nevoia noastră acută de a ne împăca cu noi înşine, ca şi în majoritatea ţărilor europene, doar monarhia constituţională poate fi forma de guvernământ ce ni s-ar potrivi. Deasupra luptelor politice trebuie să existe o instanţă inatacabilă şi neutră. Nu pentru că sunt întârziate în istorie naţiunile acceptă această formulă, ci pur şi simplu pentru că, în condiţii normale, ea oferă stabilitatea şi liniştea u