Guvernanţii greci, susţinuţi, fireşte, de FMI şi CE, au izbutit să-şi treacă prin Parlament programul de austeritate, care condiţiona încă un masiv sprijin financiar. Un program care, fiind spus, nu-i chiar atât de drăcesc (taxe mai mari în restaurante şi baruri, primul salariu fixat la 500 de euro, cât românii n-au nici în pragul pensionării, TVA 23%, dispariţia salariilor 13 şi 14 şi reducerea celui normal cu 15%), dar care a dus Grecia aproape de revoluţie. Guvernanţii greci, susţinuţi, fireşte, de FMI şi CE, au izbutit să-şi treacă prin Parlament programul de austeritate, care condiţiona încă un masiv sprijin financiar. Un program care, fiind spus, nu-i chiar atât de drăcesc (taxe mai mari în restaurante şi baruri, primul salariu fixat la 500 de euro, cât românii n-au nici în pragul pensionării, TVA 23%, dispariţia salariilor 13 şi 14 şi reducerea celui normal cu 15%), dar care a dus Grecia aproape de revoluţie.

Desigur, politicienii guvernamentali au prezentat situaţia Eladei ca fiind disperată, apocaliptică, mai ales după o lungă perioadă de prosperitate, bazată însă pe evaziune şi pe bilanţuri naţionale măsluite. Personal, nu cred că Grecia - cu puternicul ei lobby în lumea afacerilor mondiale - ar fi fost lăsată să moară.

Dar palicarii au început să-şi dea seama şi să strige că acest crah trebuie imputat celor două clanuri care s-au succedat la cârmă în ultimele decenii şi că, după ce au furat puţini, acum plătesc mulţi. Exact în aceste zile, România comemorează un an de când, la iniţiativa lui Traian Băsescu, Cabinetul Boc a trecut la o avalanşă de măsuri de austeritate incomparabil mai dure decât în Grecia, care au înfometat şi îmbolnăvit populaţia. Privaţiuni temporare au devenit permanente şi se adâncesc, datoria externă creşte fără ca revirimentul economic să se facă simţit (dimpotrivă, Jeffrey Franks tocmai a anunţat o nouă scădere) decât în d