Nu aş fi spus asta dacă la finalul reprezentaţiei şi câteva zile după nu aş fi auzit oameni spunând „Caragiale nu e aşa", „Tipătescu e altfel...". Comparaţiile sunt inevitabile. Dar, mai ales în cazul acesta, nu ajută cu nimic să-l compari pe Vizante cu Rebengiuc.

E altceva. Şi dacă vă duceţi la teatru fără dorinţa de a vedea ceea ce deja aţi văzut, fără să ştiţi dinainte cum trebuie rostită replica cutare, s-ar putea să descoperiţi o piesă nouă, o piesă pe care, deşi o ştiţi pe dinafară, o să vi se pară că nu aţi citit-o/văzut-o niciodată.

Aici piesa lui Caragiale capătă valenţe absurde, iar în anumite momente putem zice că avem mai degrabă de a face cu o dramă decât cu o comedie.

Dar „Scrisoarea" e ciudată. Şi rămâne aşa pînă la final, pentru că nu prea ştii de unde s-o apuci. Poate nici nu trebuie căutată cheia, ci ne putem bucura (sau îngrozi) de noutatea lecturii. Seamănă mai degrabă cu o piesă de Ionesco... E absurd şi să încerci să găseşti motivaţii, nu?

Zic unii că atmosfera şi comportamentul personajelor ar fi fost generate de consumul de ciuperci halucinogene. Aşa o fi... E şi cam greu să nu te întrebi care e rostul ciupercilor. Spectacolul începe chiar cu Ghiţă scuturân du-şi noroiul de pe bocanci în lăzile cu ciuperci.

Şi apoi acele lăzi rămân la vedere pe toată durata primei părţi, ba ciupercile mai sunt şi folosite pe post de obiecte de aruncat în alţii. După pauză, întrunirea are loc într-o sală în care sunt încrustate pe fundal nişte ciuperci. Nu ştiu dacă a înţeles cineva că avem de-a face cu ciuperci „din alea".

Asta nu înseamnă că „Scrisoarea..." de la Comedie nu merită văzută. Ba dimpotrivă. Mai ales că mulţi dintre actori sunt distribuţi în nişte roluri în care nu cred că vi-i puteaţi imagina, iar personajele în varianta Dabija nu au nimic din personajele pe care le ştim din alte montări.

În subsolul unde