Mai bine de jumătate de secol a trecut de când gimnastica românească a câştigat primele medalii olimpice. La Melbourne, în 1956, clujeanca Sonia Iovan urca pe podium alături de echipa României şi scria istorie în acest sport. Acum, după o experienţă în Liban, clujeanca îşi trăieşte viaţa „colindând“ lumea.

În urmă cu 60 de ani, o adolescentă din Cluj făcea cunoştinţă cu unul dintre sporturile la care România a devenit după ani extrem de respectată - gimnastica. Mulţi spuneau că Sonia, care avea atunci 15 ani, era deja prea mare pentru sportul de performanţă, însă aceştia nu au luat în calcul ambiţia ei ieşită din comun, care i-a adus, peste câţiva ani, o medalie olimpică la Melbourne.Ajunsă la vârsta a treia, din locuinţa ei din Bretagne (Franţa), Sonia Iovan povesteşte cu seninătate, fără să dea vreun moment impresia că anii trecuţi peste ea i-ar fi afectat în vreun fel memoria, momentele primilor paşi în sport:

„Terminasem Liceul Comercial, iar în 1953 am mers la festivalul de gimnastică de la Bucureşti, alături de antrenorul meu, Szabo Denes, să vedem ce înseamnă sportul de performanţă. Aşa, am dat examen la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, unde bineînţeles că am intrat. Tata nu a vrut să mă lase nici în ruptul capului, el mă vedea la Academia Comercială şi mi-a spus că dacă nu primesc bursă e treaba mea cum mă voi descurca, el nu mă poate susţine financiar. Până la urmă nu s-a mai opus şi m-a lăsat pe mine să aleg“, povesteşte Sonia Iovan. Cu un an înainte, începuse să se facă remarcată la un concurs de tineret la Timişoara, iar calităţile sale au ajuns până la urechile antrenorilor de la lotul naţional. În 1954, a fost selecţionată în echipa naţională.

În „cartea de aur“ a gimnasticii româneşti

Olimpiada de la Melbourne, din 1956, a adus prima medalie olimpică pe echipe a României. Echipa noastră a avut o distribuţie de e