Poker este unul dintre rarisimele debuturi care, pe lîngă faptul că a primit votul de încredere al breslei (romanul a cîştigat Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească), s-a mai şi vîndut foarte bine. Lăsînd la o parte titlul, care lucrează clar în favoarea cărţii, una dintre calităţile cu care Bogdan Coşa, autor la 22 de ani, a reuşit să-şi atragă o sumedenie de cititori ţine de un adevăr cunoscut de toţi jucătorii de poker, dar ignorat, de multe ori, de cei care se apucă de scris: anume că cine trişează nu are mai nimic de cîştigat. Să trişezi în ficţiune poate însemna, între multe altele, să defilezi cu lucruri pe care nu le cunoşti, pe care nu le stăpîneşti, dar pe care le reclami, eventual supralicitînd, ca fiind ale tale. Nu tema, evident, e în discuţie aici, ci ingrediente ce ţin de interioritatea şi de puterile (ficţionale) ale fiecăruia. Bogdan Coşa a mizat pe o carte, pe prima lui carte, cu ceea ce ştie, cu ceea ce-l frămîntă şi cu ceea ce-i e familiar: deruta, nesiguranţa, fronda, plus candoarea. Şi şi-a făcut inrarea în categoria prozatorilor creditabili într-un stil cu amprentă tare şi cu priză de invidiat.

Subiectul gravitează în jurul unor tineri împătimiţi după jocurile de noroc. Asta ar fi, la prima scanare, „fişa postului“ bifată de protagoniştii dinPoker. În subsol, motivaţiile fiecăruia dintre ei sînt declanşate de sentimente păstrate în surdină: inadaptare, lipsă de repere, nesiguranţă sau, pur şi simplu, de o irezistibilă pasiune pentru risc. Întîmplările prin care trec protagoniştii, majoritatea abia ieşiţi din adolescenţă sau adolescenţi întîrziaţi, sînt legate în poveste de o voce masculină, asumată la persoana întîi. Biografia personajului narator – obişnuit al meselor (şi al site-urilor) de poker din Braşov – este, dincolo de încurcătura alertă care susţine trama romanului, centrul de greutate absolut