Dacă Traian Băsescu n-ar fi gafat săptămâna trecută în felul în care a comentat rolul regelui Mihai în Holocaust şi actul abdicării din 1947, am fi avut mai mult timp să comentăm modul în care atât opoziţia şi UDMR, cât şi Curtea Constituţională au respins atât propunerile preşedintelui pentru noua împărţire administrativă, cât şi câteva dintre foarte importantele propuneri ale sale pentru noua Constituţie. Dar aşa e la noi: ne inflamăm pentru câteva vorbe – ce e drept nedrepte şi fără discernământ –, făcându-ne că uităm de ceea ce e într-adevăr important. Iar important e nu atât că Traian Băsescu, vremelnic preşedinte al României, a suferit o triplă înfrângere – din partea opoziţiei USL, din partea aliaţilor UDMR şi din partea Curţii Constituţionale, la care mai putem adăuga promisiunea unor noi înfrângeri în CSM (alegerea d-nei Mona Pivniceru în CSM e o garanţie) –, cât faptul că societăţii româneşti i s-a interzis de către oligarhia de la putere să se democratizeze şi să progreseze. Acest eşec al nostru a fost bineînţeles escamotat cât s-a putut de către cei care, în numele luptei împotriva „dictatorului“, în realitate, din interes ascuns sau din neghiobie şi sminteală pur şi simplu, ar vrea să blocheze orice iniţiativă a preşedintelui, indiferent de calitatea ei.

Am urmărit penibila demonstraţie de înfumurare şi prostie deopotrivă a celor doi lideri ai opoziţiei, Crin Antonescu şi Victor Ponta, în discuţiile cu Traian Băsescu de la Cotroceni de acum mai bine de o săptămână. Nu atât refuzul de a accepta ceva din noile propuneri de conciliere ale preşedintelui (renunţarea la monocameralism în schimbul susţinerii reorganizării administrative) m-a indignat, cât afirmaţia (repetată ulterior) că orice proiect major trebuie amânat deoarece acest parlament ar fi nelegitim. Mai mult, că trebuie organizate alegeri anticipate la toamnă, organizate de un guvern de