Două eroine, una tânără, dar care povesteşte întâmplări cu 75 de ani în urmă, când avea aproximativ şaptezeci de ani faţă de 15 ani câţi îi are acum... o fată, deci de vreo cincisprezece ani, cu o figură de cucuvea, cu buzele foarte subţiri, cu ochii negrinegri pe un ten de lapte...

Era, ca fire, ambiţia în persoană... Moaşă comunală, care trăise tot timpul în Ilfov şi care moşise la viaţa ei cam treizeci de copii, majoritatea băieţi, cu care purtase un fel de corespondenţă – unul ajunsese prefect... chiar de Ilfov!...

Şi mai povestea o mulţime de lucruri ţinute minte până la adânci bătrâneţi...

Era foarte ageră şi avea un dar al povestirii, de multe ori vorbea ca un adevărat scriitor...

*

* *

A doua împlinise nouăzeci de ani, însă dădea semne de ramolisment, încurca totul...

Ţinea o poză veche de pe la zece ani când era o copiliţă dulce şi visătoare, bălăioară cu părul ce părea înălbit de soare şi mai spunea că pe vremea aceea şedea la Ghimpaţii de Jos, unde făcuse şcoala primară şi unde luase un premiu cu cunună în a doua primară...

A rămas, casnică, văduvă, bărbatul ei murise în Primul Război Mondial, îi păstra decorăţiile puse la icoană şi aprindea des lumânări...

Copii n-a avut – era o femeie stearpă... Vorbea de acest tată al ei care la rândul său îl ţinea minte pe tatăl său, adică pe bunicul ei şi care îi povestea tatălui lui, adică străbunicului, cum îl văzuse pe Carol cam pe vremea când el rostea istoric la Calafat, în Războiul de Independenţă cu turcii, asta-i muzica ce-mi place mie..., când auzea tunurile bubuind şi când îi apăruse chipul în cărţile de şcoală – tatăl său, adică bunicu-său, nefiind prea îndepărtat de generaţia de bărbaţi mari ce făcuseră România Mare începând cu revoluţia de la 1848 şi aşa te scufundai adânc în istorie până la generaţia Waterloo, iar dacă cei de la Water