Disputa dintre patronul Gigi Becali şi salariatul Dumitru Dragomir su­pra­licitează gradele atmosferei din fot­bal. Virilitatea spunerilor la care s-au dedat licenţiaţii cartierului ligist a lu­crat retururi dintre cele mai diverse. Ob­servatorii ofiliţi în natura lor fin-sim­ţitoare bagă reproşuri printre buze subţiri, cu degeţelul pe obraz. Zic ei că nu se cade, pentru nimic în lume, să umfli decibelii audienţei cu asemenea orăcăială de ocară. Dar moraliştii apa­renţei imaculate nu pot fi acuzaţi de generozitate. Prin îndârjita repro­ba­re ei nu încearcă decât să-şi legiti­me­ze o statură a demnităţii pe care, în realitate, n-o au. Nişte farisei la ni­mic buni. Eu mulţumesc furiei care i-a determinat pe patronul Gigi Becali şi pe salariatul Dumitru Dragomir să re­curgă la sinceritate maximă în ul­ti­mul lor discurs public. Când ade­vă­rul îţi este servit într-o stare de cru­dă prospeţime poţi face, fără nici o pro­blemă, abstracţie de ambalaj. Bis­tu­riul nu pătrunde niciodată prin nă­dra­gii pacientului. În chirurgie nu exis­tă pudoare. Chirurgia se practică la pielea goală.

Dumitru Dragomir a declarat pe pro­prie răspundere, în nenumărate rân­duri, că este un băiat deştept, des­cur­căreţ, că dacă ar fi fost vreun prost, ar fi murit pe front. Şi Dumitru Dra­go­mir nu spune minciuni. Ade­vă­ru­ri­le sale capătă însă atestare doar în con­diţii conjuncturale. Dumitru Dra­go­mir se defineşte ca descurcăreţ perfect numai dacă înoată în ape defecte. Du­mitru Dragomir a fost întotdeauna slugă a propriilor interese. Iar in­te­resele lui Dragomir, cultivate în lu­mea bălegăroasă a fotbalului, au rodit peste măsura închipuirii unui om nor­mal. Fără a-şi forţa vreodată cram­poanele, Dumitru Dragomir a fost cel mai scump şi cel mai logeviv ju­­cător din istoria fotbalului românesc. Cred că cele două milioane şi ce­va despre care a vorbit Gigi Becali nu reprezintă d