În genere avem o părere proastă despre cronicarii literari. Mai întîi, fiindcă ni-i închipuim ca pe nişte naturi ambiţioase, mînate de visări ilustre, al căror scop e să-şi ridice piedestal folosindu-se de cărţile altora. Cum s-ar spune, îşi clădesc casa cu cărămizi străine, fără să le pese că fundaţia pe care stau nu le aparţine.

La mijloc e un soi aparte de parazitare intelectuală, în care corpul gazdei e asimilat în vederea hrănirii unui metabolism de tip critic. Nişte căpuşe vanitoase, aceştia sînt autorii de cronici periodice.

În al doilea rînd, pe cronicari îi bănuim de exerciţiul puterii, de plăcerea perversă de a schingiui un autor cu ajutorul verdictelor crude. Dacă nu ştii să stîlceşti în cîteva paragrafe un nume, nu ai sorţi de a urca în ierahia breslei, cronicarul fiind un mercenar cu ştaif ale cărui tente retorice nu au atît rostul de a emite judecăţi oneste, cît de a împărţi palme discreţionare. În al treilea rînd, cronicarul e un mofturos de speţă îndoielnică care caută să uzurpe rostul criticului literar, numai aşa explicîndu-se graba suficientă cu care dă verdicte pe baza unor impresii proaspete, pe care, căpătîndu-le la cald în timpul lecturii săptămînale, vrea să le preschimbe în sentinţe durabile. Dar peste un timp, impresiile se şterg şi goliciunea judecăţilor sare în ochi, cronicarul ruşinîndu-se singur de aberaţia afirmaţiilor pe care le-a făcut odată.

În al patrulea rînd, cronicarul suferă de optica efemeridei culturale: ştie că viaţa textelor de gazetă e scurtă, iar gîndul perisabilităţii îi insuflă un aer frivol de conţopist literar. Cînd ştii că scrii de la o săptămînă la alta articole a căror literă se va acoperi de o implacabilă patină de uitare, ochiul n-are cum să nu împrumute o umoare superficială. Toţi visăm la texte încrustate în eternitate şi nu există rană mai acută decît să ştii că esenţa cuvintelor tale e t