În noaptea cînd preşedintele României lansa un atac imund la adresa regelui Mihai se împlineau exact 70 de ani de la declanşarea războiului împotriva Uniunii Sovietice. Şapte decenii de controverse, de schisme istoriografice, de uitare, de obnubilare şi ocultare sistematică a adevărului istoric cu privire la cea mai grea şi mai tulbure perioadă pe care au traversat-o Europa şi România în particular în secolul al XX-lea. Momente dramatice dintr-un secol nebun au fost expediate în cîteva fraze de către preşedintele României, într-un limbaj nedemn pentru un şef de stat, pe un ton inadecvat şi mai ales uzînd de falsul istoric într-o cheie revizionistă. Înţelegerea şi interpretarea evenimentelor din perioada 1938-1948, un deceniu al prăbuşirilor, al anihilării statului de drept, al sugrumării democraţiei şi al impunerii unor sisteme monopoliste în afara cadrului constituţional, sînt astăzi în mare parte rodul strădaniei specialiştilor, mai ales istorici, care au încercat să elucideze ce s-a întîmplat în societatea românească. Pe baza unor probe irefutabile, la care se adaugă alte piese sugestive din arsenalul istoricilor, surse documentare primare, coroborate cu modele interpretative existente, s-au tras concluzii, cel puţin în cazul României, începînd cu anii ’90. Rezultatele la care au ajuns cercetătorii în privinţa arhitecţilor decizionali ai Holocaustului românesc, a eforturilor regelui Mihai împotriva impunerii unui sistem totalitar şi în chestiunea abdicării forţate sînt astăzi clare. De aceea, nu îmi propun să demontez clişee calomnioase sau elucubraţii caduce, ci să analizez pe scurt rădăcinile acestor idei toxice.O temă revizionistă înviată Începînd cu procesul din 1946 în care au fost judecaţi Ion Antonescu şi principalii săi colaboratori, tendinţa de reabilitare a fostului conducător al statului din perioada 1940-1944 a cunoscut de la forme difuze la reac