Da, am copiat la bac. De la prietenul meu care știa mai multă matematică decât aș fi avut eu vreodată nevoie. Era un serviciu contra serviciu, căci și eu citisem mai multă literatură decât ar fi avut el vreodată nevoie. Ne-am întins unul altuia lucrările sub ochii a două rânduri de supraveghetori (în total, patru profesoare) care, remarcând manevrele întregii clase, șopteau liniștitor: „Ei lasă, că știu carte. Doar sunt copii de la un liceu renumit“. Nu-mi amintesc ca vreo emoție să mă fi frământat pe mine sau pe ceilalți colegi înainte de aflarea rezultatelor: se știa că tot liceul va promova. Grimase au apărut însă pe fața unora atunci când s-a aflat că cel mai slab elev (întâmplător și cel cu cei mai influenți părinți) luase 10 atât la matematică, cât și la română. A primit câteva felicitări ironice și cam atât. Până la urmă, deși nu plătiserăm ca el vreo șpagă grasă, mai toți încercaserăm să trișăm. Printre elevii cu cele mai mari medii din liceu erau și doi colegi din clasa mea: provocatorul de grimase și alt băiat, un tip deștept care (spre deosebire de mulți dintre noi) știa deja exact unde dorea să ajungă. Astăzi, la mai bine de un deceniu de la acel examen, cei doi campioni ai mediilor trăiesc în lumi paralele: primul se ocupă cu învârteli politice prin Oltenia, al doilea învârte substanțe chimice în laboratorul unui institut american.

Oficial, trebuia să fie cel mai important examen al vieții noastre de adolescenți. Oficial, în urma lui trebuia să învățăm că munca perseverentă este răsplătită într-un final. Oficial, trebuia să stimuleze în noi inteligența și creativitatea. În realitate, am învățat că ipocrizia e regula de bază în lumea celor mari și că păcăleala e cel puțin la fel de eficientă precum corectitudinea. În realitate, totul a fost o farsă simplă, dar periculoasă. Periculoasă, pentru că atunci am învățat pe pielea noastră ce e „maturitatea“