Durerea este o experienţă cunoscută de majoritatea oamenilor, indiferent de starea materială, vârstă, sex. Ea joacă un rol esenţial în viaţa noastră, permiţându-ne să identificăm factorii şi situaţiile cu efect dăunător şi forţându-ne să evităm aceşti stimuli şi acţiunile ce întârzie vindecarea. Chiar dacă durerea constituie o experienţă neplăcută, incapacitatea de a o simţi poate avea consecinţe mult mai severe: persoanele ce suferă de insensibilitate congenitală la durere riscă să sufere de fracturi, răni şi infecţii fără a-şi da seama de acest lucru, se lovesc deseori de obiecte şi îşi provoacă sângerări şi răni în cavitatea bucală.
Dacă la majoritatea persoanelor ce o pot simţi, durerea constituie un simptom al unei afecţiuni, acest lucru nu este întotdeauna valabil. Doctorii au identificat cazuri în care durerea a persistat după ce factorul provocator a dispărut, estimându-se că această situaţie se întâlneşte la 7%-8% din populaţia Europei. Această durere cronică, ce încetează să mai fie un simptom ce indică stimularea unui receptor nociceptiv, devine ea însăşi o boală şi reprezintă durerea neuropată.
Abia în ultimii ani medicina a început să recunoască faptul că durerea cronică constituie o boală de sine stătătoare, după ce mult timp aceasta a fost considerată o problemă de ordin psihologic şi trecută cu vederea.
Ce provoacă durerea neuropată?
Durerea neuropată este provocată de afectarea sistemului nervos central sau periferic, stimulii nociceptivi fiind procesaţi defectuos. Neuronii din sistemul nervos devin supraexcitaţi, continuând să emită impulsuri electrice la mult timp după ce cauza originală (o infecţie sau o lovitură) a dispărut. Oamenii de ştiinţă estimează că celulele ce au un efect inhibator asupra acestor neuroni mor sau devin ineficiente, astfel că mecanismul ce controla neuronii este dereglat.
Funcţionarea defectuoa
