“Ma car!” Mi-a rasunat in minte cand sec, cand dureros, cand vibrant, fara sa sorb niciodata paharul pana la fund. Diminetile sunt toate la fel. Indiferent de anotimp. Trezesc in mine un impuls congestionat. Imi simt visele cum se ridica precum mercurul termometrelor. Si-mi lovesc radacinele de par. Imi invadeaza retina. Mi se opresc in gat. Imi bat in plamani cu fiecare gura de aer trasa in piept. Si daca ar fi sa plec? Azi. Si strang din dinti astmatic. Gata. E scurtcircuit si nu stiu niciun electrician de neuroni. Imi impachetez in gand, de fiecare data, cele cateva lucruri pe care le-as lua cu mine. De fapt, cred c-as putea sa evadez fara sa iau nimic. Mai degraba as lasa niste vorbe. Mi le murmur in timpane, fara sa ma balbai ca atunci cand am rostit prima cuvantare cu public. Alteori tac. Nu ma lasa sa-mi dezlipesc buzele clapele unui pian ragusit care-mi ingana in minte Oblivion a lui Piazzolla.

Nu mi-am iubit niciodata tara. Nici mai mult, nici mai putin decat romanul monoton. Despre Ecaterina am citit trei randuri intr-un manual de istorie de clasa a IV-a. In cel de aVIII-a n-am mai gasit decat o poza in stilul Comme de garcons al lui Rei Kawakubo. Pai si eroina de la Jiu? Eh, asa-i mai sic. Ne educam alternativ. Si m-am trezit ca incep sa adorm incet intr-o lume pe care nu stiam de unde s-o apuc, precum patrulaterele neregulate pe care n-am stiut niciodata cum sa le masor. La inceput m-am speriat. Primul impuls a fost sa caut. “Sapa, iOana! Sapa! N-auzi sa sapi?!” Probabil tot un scurtcircuit. O vreme am cautat. Habar n-am ce. Dar am incercat. In 1978 Cocea probabil a cautat acelasi lucru si a iesit filmul despre Ecaterina. Eu l-am vazut prea tarziu.

“Pai si tu chiar n-ai gasit nimic de facut in tara asta?” I-as fi raspuns privindu-l in ochi ca am vrut la un moment dat. Ma intreb cum de-am invatat sa fiu lasa mai degraba decat demna. “Eu plec