Cum ar fi, oare, să interzici unei păsări să cânte? Cum ar fi să interzici unui cântec să se nască, unei voci să ne vorbească, unei conştiinţe să se exprime? Greu de imaginat, ... astăzi.

Şi totuşi, nu mai departe decât în deceniile de mijloc ale secolului trecut, spre sfârşitul perioadei interbelice, în Europa cea pretins civilizată, atât în Vest cât şi în Estul bătrânului continent, în virtutea unor comandamente de ordin politic, oameni de diferite credinţe, de diferite naţionalităţi, au fost suprimaţi, mulţi artişti au fost marginalizaţi, creaţiile lor au fost aruncate în coşul uitării sau distruse. Autorii lor au fost sechestraţi, alţii au fost şantajaţi sau izolaţi; alţii au fost reprimaţi.

Asta încearcă să ne povestească în aceste zile ale sfârşitului de iunie serialul de concerte sugestiv intitulat „Muzica suprimată” – muzică regăsită, aş adăuga eu. Sunt concerte, sunt evenimente ce au loc în Sibiu şi în Braşov, în localităţi apropiate acestor importante centre de cultură, piloni ai spiritualităţii româneşti, de asemenea la Roşia sau în cetatea Făgăraşilor. Concertele sunt centrate pe ideea de a lumina creaţia a trei compozitori care, în anii ’20 - ’30, la începutul anilor ’40 ai secolului trecut, parcurgeau treptele afirmării profesionale în viaţa muzicală a Germaniei, în anii teribili ai ascensiunii nazismului. Nu toţi erau evrei. Cu toţii, însă, afişau un crez, o personalitate puternică, o conştiinţă ce refuza compromisul. Nu puteau fi încălecaţi de primitivismul agresiv al naţional-socialismului care încerca să supună întreaga Europă.

Norbert von Hannenheim şi Viktor Ullmann s-au născut în ultimii ani ai secolului al XIX-lea; amândoi au fost elevii lui Arnold Schönberg, părintele avangardei secolului XX, părintele atonalismului şi al serialismului, sisteme de creaţie ce au marcat estetica expresionistă a noii şcoli vieneze a secolulu